Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii
Deasupra noastră este Cerul și Bunul Dumnezeu, universul și credința, știința de a fi smerit în propriu-ți Eu
Ridic privirea într-atât încât să fiu ceea ce sunt, nimic mai mult, sunt Eu în propriul meu trup, cu sufletul deschis într-o lume închisă în colivia fardată a momentului.
– De ce sunt așa și nu altfel?
– Așa am fost educat în simplitatea unui sine neinventat.
Zburat-au anii pe aripi de vise, vise îndrăznețe, unele împlinite, altele rămase pentru mai târziu sau pentru cealaltă viață, una necunoscută dar scrisă în Cartea Destinului cu litere plânse în clipe neajunse.
– De ce lacrimi, de ce fost-au duse?
– Nimeni nu poate ști, dar multe nu pot fi știute.
Rememorez prima iubire, îmi reamintesc emoția, trăirea, neștiința de a fi bărbat, dar totul se învață dacă profesorul e bine pregătit, dacă ești născut să-ți joci rolul pentru care ai fost adus pe lume, pe acest pământ. Am avut o profesoară înnăscută să facă dragoste, să mă învețe alfabetul acestei „științe”, pentru că a iubi este un dat, nu toți sunt născuți să iubească, unii sunt făcuți să primească, și… vor primi. Nu pot să spun ce anume, dar viața nu te lasă până nu-ți plătește tot ce ai făcut sau ce nu ai făcut.
– Oare așa-i, oare gândesc corect?
– Eu așa cred, răspunsul l-am aflat la o răscruce de drumuri, la o barieră dintre potecă și drum, dintre știință și neștiință, dintre vis și realitate.
Se cerne viața, ne cerne așa cum o face clepsidra, bobul mărunt curge rapid, cel mai mare se mai oprește, din când în când se mulțumește să privească jocul curios al prafului de pe toba care ține ritmul trecerii neiertătoare. Ce fascinantă e trecerea, ce-ți este viața!
– E o întâmplare, răspunde-mi tu, stâncă din care vin eu, Eul, grăuntele care curge necontenit prin clepsidra nenumită.
– Nimic nu-i întâmplător, totul începe și se termină acolo unde Rânduitorul scrie pe pagina sorții.
Acum spun Tatăl Nostru, deasupra mea plutește liniștea, cuvintele îmi sunt șoptite de undeva din Cerul Sfânt, totul devine o rugă, o poezie a sinelui, un cuvânt după alt cuvânt, parcă-i o melodie din Concertul Îngerilor de la Sărbătoarea Sfântă. Stau în genunchi și-mi fac semnul crucii, mă rog Ție, Doamne, îți cer îndurare să mă lași aici în redacția timpului meu să scriu jurnalul bucuriei creștine.
– Oare voi fi aici și mâine?
– Puterea minții te păstrează în catalogul anotimpurilor nesosite, în vara ce va să vină, asta pentru că-ți place căldura, scorpion rebel…
Surâd, e surâsul meu în prag de seară, e tipărit pe un tablou din camera iubirii, aceea unde vii pe aripi de vis, sfânta mea comoară. Surâd și continui să scriu, un ochi râde, un altul plânge, fiecare e dependent de o stare, Eu sunt starea, Ea e lacrima, noi suntem primăvara, iarba verde și floarea albastră, roua și raza blândă, amândoi suntem speranța.
– Până unde vom ajunge?
– Până acolo, până cât e prescris „mosorul și cât de lungă-i ața”, așa cum spunea bunicul și bunica, îngerii mei, povața.
O lacrimă se strecoară pe obrazul luminat de Înalt, e caldă, așa cum simt îmbrățișarea divină, martor îmi e Creatorul, sinceritatea este crezul meu.
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani și redactor-șef Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
