Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii
Am ajuns să știu cine sunt, Eu sunt propria-mi gândire, gândul fiindu-mi forța, forța gândirii
Scriu, cuvântul m-a înnobilat în spiritul sinelui, înțelepciunea m-a condus pe drumul cunoașterii iar iubirea-mi este conștiință. Sunt creația misterului și femeia iubită este anotimpul universului meu, sunt particula timpului și tind spre idealul vieții, acolo unde-i ideea, ideea-mi este sufletul geamăn, idealul fiindu-mi propria-mi pereche. De-a lungul timpului mi-am ascultat inima și sunt fericit pentru că mi-am îndeplinit misiunea, îmi trăiesc armonia dintre idee și ideal, armonia dintre a iubi și iubire, de fapt sunt armonia acestui inegalabil sentiment, sentimentul iubirii. Forța iubirii e însăși iubirea, e credința în ea însăși, este Ea, pur și simplu, unică.
– Eu cine sunt în timp?
– Nebunia lui, frumusețea, esența și speranța, rostul.
Tac gândurile mele pentru a-mi vorbi dorințele, este logodna sufletului cu trupul, însăși taina lor. În dialogul neimaginar se țese o poveste, un scenariu al unei piese de teatru care se joacă pe scena vieții, e rolul Sinelui în regia Destinului. Trăiesc jocul cu credință, îmi „port crucea” pe Calea Luminii, sunt lumânarea care arde și-mi conduce pașii spre poarta care mi se deschide înspre viitorul trăirii.
– Până când, până unde?
– Bunul Dumnezeu știe care-i lungimea cercului și a sa cuprindere.
Adeseori vorbesc cu mine, este un dialog corect și sincer, e un test al celui care trăiește în lumea cuvântului, a omului care-și respectă vorba zisă, nu spusă într-o doară, așa ca să fie spusă. Sunt bucuros pentru ceea ce sunt, jurnalul mă știe a fi om de cuvânt, o elegie într-un șezlong al unui punct, într-o lume boemă a fiecărui cuvânt. Sunt visător, îmi imaginez o lume care renaște într-un alt anotimp, unul care nu-i deșertificat, unul verde și bogat în oameni de omenie, în sărbători cu armonie. Zâmbesc în lumină, trăiesc în credință, iubesc prin ceea ce sunt, îmi bucur clipa cu sentimente curate, nimic nu-i mai presus de Creator, viața-i o lumânare din ceară pură. Iubesc aproapele, iubesc femeia care dă viață, Ea e însăși viața, nașterea mea, speranța. În mersul meu am iubit femeia, o iubesc cu gândul curat, cu pasiune și inteligență, cu pasul lângă pas. Dinspre infinit spre nepăcat îi cer iertare dacă-i greșesc, uneori dintr-o uitare, alteori din ne popas spre neuitare. Din preaplinul zâmbetului meu dăruiesc eseul sărbătorii, e o parte din mine pentru jurnalul existenței, pentru sine, e un fragment din ceea ce sunt pe sfântul pământ.
– Cine sunt în muntele trăirii?
– Sunt piatra din care se desprind particulele de nisip care curg prin clepsidra fiecărui anotimp al trăirii.
Curg și râd, râd cu lacrimi, plâng în hohote atunci când plouă cerul meu, ăsta sunt Eu, mult prea sensibil, întregul din Eul sinelui său. Deschid jurnalul și mă rog în Săptămâna Mare, sunt profund în gândirea mea, sunt o lacrimă în ploaia care vine, trăiesc renașterea dintr-o suferință târzie.
– Doamne, cum să nu mă rog în imensa-mi fericire?
– Sunt sănătos, mulțumită Ție.
Surâd, precum raza de soare care se arată la fereastra camerei albe, sunt împăcat cu mine, sinele cu sine, totu-i armonie într-o seară târzie, într-o clipă nepustie. Sărbători Pascale cu fericire, Om de aici, de acolo, fii bucurie…!
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani și redactor-șef Impact…