Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii
Viață, iartă-mi netrăirea din vremea când eram un rebel al pasiunilor ieftine
Mă adun în fraze, mă descompun în silabele cuvântului pe care-l iubesc, mă adun și mă găsesc, mă cert și mă iert, sunt Eul acelui Eu pe care-l cunosc. Greșesc?
– Ce aflu despre mine, ce știu ce n-am știut?
– Că am trăit emoția, că am pierdut timpul cu ne emoțiile, că am fost ceea ce nu mai pot să fiu, tânăr și necenzurat.
Azi, mai mult ca niciodată, trăiesc clipa emoției, o iubesc și o doresc repetabilă și senzuală, senzațională-i dragostea când stai cu ea la aceeași masă, undeva unde scaunele sunt solide, așa cum este trăirea. În clipele seduse de pasiune îmi descopăr sensibilitatea, e precum o doină, acel cântec pe care-l ascultam fredonat de bunica mea minunată. Ce copilărie, ce vrajă am trăit în anii care au zburat precum puful de la o păpădie…! În efervescența anilor din adolescență am dat curs unor situații hazlii, atât în școală, cât și în cercul de prieteni. Haios din fire, am îndrăznit să-mi exprim părerea, vis a vis de profesoara de chimie, care purta cizme nepotrivite pentru picioarele subțiri.
– Ce mustrare am primit?
– Evident, una pe măsura standardelor educaționale din școlile sistemului comunist, o notă mică la purtare care m-a împiedicat să merg la o anumită facultate.
Fapte și întâmplări bune sau mai puțin bune, timpul a demonstrat seriozitatea învățământului, separând grâul de neghină. Mă cuprinde nostalgia și nu am ce face, chiar nu pot să opresc o lacrimă să-și joace rolul pe obrazul nepătat. Și ca totul să fie complet, melancolia mă cuprinde și ea, mă ia de braț și mă conduce în camera plină cu amintiri. Pe umărul drept resimt părul frumos al femeii din poveste, parcă-i un joc de culori, un curcubeu precum acela după o ploaie de vară. Nu-i așa? Și bărbații plâng, nu numai o dată. E sărată lacrima cristalină, Ea e liberă precum pasărea cerului, niciodată nu-i încuiată cu lanț de aur într-o colivie ferecată cu lacătul ruginit de soartă. Iubesc zborul, prețuiesc înălțimea, e clipa aceea a libertății, este momentul când trăiești într-o plutire lentă, într-o liniște ce pare neverosimilă pentru lumea zbuciumată în care existăm.
– Cum să nu rog ca Divinitatea să-mi dea timp, timp pentru iubire?
– Doamne ajută-ne să fim și mâine în roata vieții…!
S-a deschis Cerul, lumina Lui îmi arată calea, este strălucitoare, îmi încălzește fruntea, e ca atunci când buzele iubirii le sărută pe cele ale pasiunii, când pasiunea devine senzualitate fără egal.
– Cum să-mi potolesc setea dorinței, a poftei trupești?
– Prin pocăință și iertare, prin ruga sufletului, prin îndurare.
E sărbătoare creștină și pacea scorpionului este deplină, sunt împăcat cu mine, cu sinele, cu puterea minții, cu forța gândului, cu sine. Cu mâinile-n triunghi mă rog Tatălui Nostru pentru sănătate, e tot ce-mi doresc în lumea asta plină de lăcomie. Sunt fericit în hora florilor de Mai, trăiesc în credință, iubesc cu știința sufletului, trăiesc cu frica de Dumnezeu, sunt aici pentru a dărui bunătate celor care mă prețuiesc. Se întunecă pe strada mea, se aprind luminile și simt căldura cerului, liniștea nopții, puterea credinței care-mi cuprinde inima.
– Ce mi-aș mai dori în serile albastre?
– Încă o zi, încă o îmbrățișare, cu regina nopții, până-n zorile cu rouă și nesfârșite șoapte.
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani și redactor-șef Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
