Motto: două inimi pe un catarg al rațiunii
Din sămânța cuvintelor divine, Dumnezeu mi-a hărăzit eseul iubirii
A trecut o noapte, s-a uscat un trandafir și, uite așa, s-a născut o dimineață. Undeva și noi, femeia și bărbatul, Eu și Eul, departe sau aproape lectorii, mereu aproape salutul dragostei, totu-i cuprins în nisipul clepsidrei.
– Ce se presimte în verbul scorpionului?
– Viitorul metaforei din cuvântul prezentului.
Ce frumoasă-i emoția zilei, cât de minunată-i iubirea atunci când o poți dărui frumosului de lângă tine! De pe etajera zilei a coborât clipa în care mi-am întâlnit armonia celei mai alese partituri a vieții. Am îmbrățișat-o și așa fac de mulți ani, e portdrapelul rostului, e busola care mă conduce spre liniștea interioară, spre ceea ce sunt, un scorpion fericit.
– Ce mi-aș mai putea dori?
– Alte și alte clipe, inestimabile bucurii.
La hotarul dintre aproape și departe încerc să descopăr esența din cuvinte, sensul necuvintelor, legătura lor, însuși izvorul cunoașterii. Cunoscându-mă am înțeles jocul sinelui, un exercițiu al conștiinței, o delimitare dintre idee și ideal, dintre vis și realitate, de fapt o ecuație rezolvată de la sine. Cu pași siguri parcurg timpul rămas, surâd și privesc cum alunecă bobul de nisip din clepsidra neobosită de vreme.
– Oare sunt nostalgic, oare sunt flămând de metafore, setos de cuvânt?
– Uneori sunt o rafală de vânt, alteori sunt o adiere, un pasional tango, o tăcere, necuvânt.
Pe tărâmul creștin sunt o rugă, un păcătos care-și cere iertare, un canon. Creatorul îmi știe destinul, Eu nu-l cunosc, îl trăiesc în fiecare clipă și-l parcurg în verticala lui. Deasupra mea este El, Rânduitorul cu harul Lui, Calea Luminii din lumină, Sfântul Dumnezeu. În neputința mea a venit putința Lui, așa s-a transformat lacrima în surâs, refacerea fizică în zâmbet, necuvântul în cuvânt. Ambițios, din fire, puternic, cu voia Cerului, am ajuns la țărmul trăirii și al iubirii nețărmurite, acolo unde am visat o viață-ntreagă. Ce noroc! Nimic nu-i întâmplare, totul vine de Sus, de Acolo din credința nemuritoare.
– Unde mă regăsesc înspre mâine?
– În mine, în mintea mea cu sine.
Se face seară, se crede stăpână peste lumină, dar ea trece, eu rămân în urma ei, un poem cald pentru o iubire care nu trece. Niciodată nu va trece, Eu sunt trecător într-o lume de poveste, o lume dintr-un jurnalul nemuritor. În filozofia Eului scriu și recit versurile propriului destin, adeseori sunt fără rimă, uneori sunt cu ritm, întotdeauna sunt cu sens, în sensul acelor de ceasornic. Eu sunt o secundă, Ea este un minut, amândoi suntem o oră dintr-o viață pe pământ. Așa trăiește poetul, e un timp, o etapă dintr-o alergare, în sine are un punct de plecare și unul de sosire, o cursă cu un sfârșit, asta atunci când Divinitatea spune… doar atât, până aici ai „plătit”. Pe marginea așteptării îmi imaginez sărbătoarea pe care o voi trăi în ritmul inimii, un vals imperial, o lecție a iubirii, o poezie. Prin vârsta argintie trăiesc clipe inexprimabile, iubirea e la ea acasă, eu sunt acolo în camera de oaspeți a conacului de la Chindie, într-o lume aparte, la o masă cu femeia din oglinda chindiei.
– Cum aș putea să opresc visul, cum aș putea să-i frâng aripile?
– Ar fi imposibil, oglinda s-ar sparge în mii de cioburi, în nenumărate chipuri și-n infinite silabe.
Vali NIȚU este un cunoscut jurnalist, poet, eseist, cu foarte multe volume publicate în ultimii ani și redactor-șef Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
