Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
Dansează-mă viață prin iubire, dansează-mă-n metaforele zilelor și-n elegiile serilor, neuitând să-mi fie aproape binele
Deunăzi am scris o altă poveste pe perna patului alb, acolo-i un reazem al cerului pe universul dragostei simțite din „plin”, nu imaginate pe o colă de hârtie, este, pur și simplu, o iubire sfântă, o elegie.
– De unde vine și spre unde merge?
– Din suflet, de acolo respiră, prin trupuri trăiește.
Azi o pictez pe o frunză din amintire, e așezată discret pe șevaletul inimii din dor, are culori din curcubeul Cerului, penelul din eseu, nuanțe de Acolo de Sus, mulțumesc Lui Dumnezeu. Fără El nu aș fi, fără Ea n-aș putea fi o lacrimă a timpului meu, nonconformistul aceluiași Eu. Ieri am trăit zborul, acum îi savurez împlinirea, suntem unul și același, aripa și înălțimea.
– Care este Ea, cine sunt Eu?
– Unul și același Eu.
De sub umbrela cerului privim cu pasiune momentul, clipa șoaptei, a liniștei sufletești, a trăirii-n sfânta noastră pace. Ce poate fi mai tandru decât îmbrățișarea ramurii cu copacul? Privește și spune-mi, am sau nu am dreptate? Aștept răspunsul în scris, el va rămâne într-o pagină de carte.
– Hai, ce aveți a spune, lector de aici, cititor de departe?
– Simplu. Cuvântul se scrie, te scrie pe Tine.
Gândul îmi zboară la „hărmălaia” râsului în hohote din secundele „recreației mari” a respirației trupurilor. „Coboară ușor de acolo din norișor!” – se aude în șoaptă, vocea unui „actor”. Câtă lumină pe chipurile relaxate ale șoaptelor de dor! Câtă „haioșenie” în căutarea „puiucului” care nu e prezent la apel…! Clipe și „nebunii”, iubire și fantezie, e felul nostru de a fi, metaforă, cuvânt, virgulă și punct. Și cum tot ce e frumos se termină, doar pentru o clipă, începe și continuă o altă clipă și, îmi pregătesc rucsacul pentru o cale, Calea Luminii spre destinație, reședința rămânând o filă lângă altă filă, într-o nouă carte.
– Cum să nu zâmbesc în pragul unui capitol început pe „înserate”?
– Ar fi imposibil să nu-mi scriu iubirea, zi de zi, în ecouri și-n șoapte.
Plouă, lacrimile Ei se joacă cu ochii mei, e momentul acela destul de greu, e „lupta” Sinelui cu Sine, nu va fi nici un câștigător, poate Eul se va înțelege pe sine, dintr-o privire, cu Eu. E vremea iubirii, a repetabilei renașteri din primăvara unui „cincinal” divin, un anotimp al vibrației interioare, o perfectă armonie între a fi și este, un concert al unui mugure spre ramul copacului cu sfânta-i umbră.
– Cine poate înțelege iubirea profundă?
– Numai acela care o trăiește, devenind fruct, o pictură pe o frunză.
Zâmbesc și tu vezi, vezi de acolo de departe, verdele stejarului de pe luncă! Râzi cu lacrimi, e felul tău de a arăta iubirea în stare pură, ești tu, lumina de la umbră. Cât de frumoasă-mi ești, Tu știi asta, rămâi aici în patul florilor din hora norilor! Privesc „pe coada ochiului”, așa zici tu, admir trupul mlădios pe care „curge” splendida bluză de mătase, îți acoperă sânii și vocea-mi spune-n șoapte: „îmi veți lipsi până când mă voi întoarce”! Închid ochii și retrăiesc imaginea, e visul împlinit, este tot ceea ce-mi dă „pace”, asta-mi e trăirea, n-am ce face…!
– Spune-mi, ce aș putea face decât să ador ceea ce-mi place?
– Răspunsul e categoric, asta vreau și asta sunt, nonconformist, iubirea-mi este leac, unii ar spune: „știi ceva, este un fleac”!
Emoția mă știe, mă prinde-n horă, și-n cuprinderea ei mă regăsesc în poetul îndrăgostit de metaforă, acolo și aici pe sensul fericirii nemăsurate prin timp.
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
