Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
Trăiește-ți pictura clipei împreună cu verbul a fi, acolo pe pânza inimii
Plouă necontenit și mă sărută lacrima ei. Pe obrazul zilei pictez metafore, aștept să privesc sânul serii în toată splendoarea lui, să-mi potolesc setea la izvorul divin al curgerii de neoprit.
– Ce vreau să fac sub bolta cerului destin?
– Să-mi bucur clipa cu fiecare pas din preaplin.
În rămasu-mi spațial, știut doar de Creator, dorul îmi este părtaș la mersul înspre cuibul de nebunii din copacul matur, numai acolo uit că a mai trecut un anotimp dintr-un timp măsurat cu precizie divină. Curând se face seară pe aleea toamnei, e însoțită de notele muzicale care și-au găsit locul în cea mai splendidă simfonie a magicei iubiri. Se aude foșnetul frunzelor pereche, se simte freamătul interior, e vremea când îmbrățișarea lor e de bun rămas. Lăcrimează gândurile într-o tăcere cuprinsă-n nuanțe argintii, e șansa culorilor pentru că s-au întâlnit într-un târziu pe pânza pictată cu penelul firii, chiar nu sunt simple nostalgii. Privesc tăcut o așteptare, nu-i de demult, parcă-mi zâmbește femeia din vis, pasul îi este grăbit, sărutul meu o așteaptă după ce timpul a sosit, acolo în pragul dintr-o sâmbătă, la răsărit.
– Cum vi se pare visul scorpionului, firesc, nu?
– E tot ceea ce trăiesc, El, visul, e speranță, Ea este femeia din vis, o iubesc, e rostul meu de a fi.
Cu ochii larg deschiși, mari și cu licăr de fericire, ador să trăiesc cu pasiune, nu numai să exist în sine. În curând degetele catifelate se vor juca cu părul curcubeu, în atingerea lor emoția are un nume, însăși titlul unui alt eseu. Nu aș fi crezut niciodată că pot trăi atât de intens fiecare clipă, că Eu pot fi însăși emoția, speranța Eului de a iubi fără bariere femeia plină de sensibilitate, asemenea unei păpădii. Surâd și surâsul are un sens, o cale, Calea Luminii către lumina chipului pe care-l divinizez și-l scriu în eseuri și-n poezii. Nimic nu poate fi mai presus decât gândul către Cer, către Înalt, acolo la elegia clepsidrei care curge la fereastra deschisă spre Dumnezeu. Slavă Ție, Doamne! Iubesc viața și femeia pentru că Tu mă lași să o fac, înțelegerea Ta mă face puternic și înțelept.
– Ce mi-aș mai putea dori de la viață?
– Pur și simplu, sănătate pentru mine și pentru cei dragi.
Dragi îmi sunt și cititorii mei, ei sunt lumea mea frumoasă, fiecare gând al lor este liniștea de care am nevoie, acea speranță că iubirea trăiește în oameni, nu în neant. Adeseori citesc și recitesc gândurile lectorilor, mă las uitat în vraja metaforei, zâmbesc și-mi înțeleg rostul, menirea de a fi scriitor, însumi omul cuvântului. E așa de frumoasă starea, iubirea Ei, pasiunea din clipele trăite în focul de nestins, acolo unde râul sărută piatra și scorpionul își colorează viața, undeva pe șevaletul așezat pe stânca desăvârșită din soartă. Scriu și visez la ziua nesosită, e fixată pe harta destinului, are chemări și dorințe, putințe și neputințe, are setea de buzele senzuale, foamea de dincolo de ia cusută cu dragostea de sine a ochilor care se bucură în taină.
– Cine-mi ești ca să-mi fii, muza mea din elegii?
– O floare de Mai, până nu demult un necuvânt, idealul meu, nenumitul cuvânt.
Aștept răsăritul să te pot vedea, roua să te pot bea, dimineața să te pot aștepta în pragul ușii cu soț, ziua să te pot avea, să fii numai a mea, unica rază de soare de la fereastra Eului, uite așa…! Sună deșteptarea la ora stabilită de ceasul străvechi, mă ridic în „capul oaselor” și-i mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru o nouă zi. Zâmbesc și sunt fericit, iubesc clipa și femeia, iată… visul mi s-a împlinit!
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
