Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
Timpul îmi este adiere de vânt, știe sigur că-mi pasă de El, asta pentru că sunt…
Deunăzi am trecut peste o punte, Bunul Dumnezeu m-a vegheat pentru a putea scrie metafora propriei treceri prin această minunată lume.
– Cum sunt acum în toamna cea vie?
– Hohote de râs, o imensă bucurie.
Serbez în fiecare zi timpul, El are stilul său de a iubi, în El poți să-ți vezi sufletul, iubindu-l înveți misterul minții în liniștea de a savura o cafea aburindă la ceasuri argintii. Vremea trece, iubirile rămân în cartea memoriei. Uneori uiți, poate vrei să uiți, alteori amintirile nu-ți dau pace și privești în tine, adeseori te găsești ploaie, uneori curcubeu. Prin iubire înveți propria-ți lecție de viață, așa afli cum te cheamă, cine ești de fapt în anotimpuri.
– Cine sunt Eu în Secunda Eului ales călător?
– O idee în calea uitării, un crâmpei dintr-un ideal, acel capitol care lipsește din povestea brodată cu fir de argint, atunci și acum, pe o margine de viață.
Amintirile mă năpădesc și-mi readuc zâmbetul când privesc fotografia timpului ireversibil, rememorez clipele acelea unice și-i mulțumesc femeii din luna florilor pentru tot ce mi-a dăruit pe tipsia din polen de gând albastru. Plină de șarm, mi-a șoptit printre îmbrățișări: de ce ai luat geaca, subțire de altfel, pe căldura asta? Eu, mucalit, înainte să-i răspund… spun cu o voce gravă: noi trebuie să ne respectăm! Nu mai știu ce am răspuns, dar a urmat o lecție de dragoste, o adevărată artă a senzualității și a pasiunii mistuitoare.
– Spune-mi tu, oricine ai fi, cum să nu iubesc viața, cum să nu o iubesc?
– Se face liniște în calea minții, ceasul timpului ticăie din ce în ce mai nerăbdător cu Eul din sine.
Azi sunt un pic trist, clipa se joacă cu mine, nu știu ce să fac, să tac, să vorbesc sau, cine știe…! Uneori eleganța comportamentului nu dă bine, aici sau acolo, întotdeauna trăiesc o nedumerire. Dar…! Sunt prea sensibil pentru o lume egoistă, posibil să fiu din altă lume, dintr-o altă galaxie, dintr-o nescrisă elegie. Oftează toamna din mine, pe geamul de la fereastra dinspre mâine se distinge o pictură din lacrimi de iubire.
– Cine-i autorul, care culori se țin scai de penelul din trăire?
– Scorpionul boem, verde și roșu, viață și iubire.
Sedus de melancolie mă uit plecat în aduceri aminte și-mi este dor de nebunia clipei de maturitate. În sinea nonconformistului mă regăsesc cel mai iubit fiu al femeii, totu-i precum un film plin de suspans ce-i regizat cu multă dragoste de Divinitate și de Destin, o adevărată bucurie. Parcurg timpul rămas cu eleganță, vreau să rămân în urma mea un bestseller, povestea Eului ancorat de speranță.
– Unde mă aflu acum, în ce parte din mine?
– În lumea cuvântului scris, în dreptul inimii care-i păcătoasă din fire.
Sunt nostalgic, poate că nu-i bine, e o stare care vine și trece, e felul meu de a fi, de a prețui și iubi femeia, dragostea sinceră, idealul, de fapt asta-i ideea, răsăritul. Cred în iubire, o am și o trăiesc în loja oficială a timpului care mă știe din viață, nu dintr-o fotografie. În timp mi-am descoperit rostul, menirea de a fi cineva într-un univers atât de sofisticat, ca și mine, de altfel. Rânduitorul mi-a dat forța de a fi Eu, de a-mi recunoaște pasiunea iubirii, a scrisului Ei pe un petic de hârtie. Slavă Ție, Creator al Eului rebel!
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
