Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
Doamne, lasă-mi o vreme prielnică să rodească sămânța fiecărui gând al iubirii
Prezent în loja oficială a vieții urmăresc, cu atenție, spectacolul propriei vieți, e o imagine a Eului salvat de un mugur, de iubirea Cerului și a femeii cu ochii melancolici, acum într-o altă toamnă dăruită de Divinitate. Lângă Ea trăiesc incendiul de argint din imaginarul timpului pictat pe pânza sufletului nostalgic.
– Ce poem să-ți scriu regină a nopții, vis din devreme pentru târziu?
– Visul primei zile din Mai, o culoare dintr-un magic evantai.
Parcă-i o vrajă povestea iubirii noastre, neegală în refrenul virgin al primei zile de dragoste din calendarul îngălbenit pe peretele cuvântului. Ce fascinant e să ai amintiri repetabile în jocul sorții de pe strada cu număr par sau impar…! La fiecare cifră regăsesc o aducere aminte: „am să-mi aduc o sticlă cu apă la marginea patului, să nu mai plec pentru câteva clipe hai-hui”. Nu-i așa că știi ce vreau să spun, iubito din elegii? Hohote de râs răzbat distanța spre un nou răsărit. Ce frumoasă-i viața când ai cu cine glumi…! Respir lecția pasiunii născute din puterea dragostei, din renunțarea la prejudecăți, împreună cu femeia Eului am dărâmat barierele artificiale din calea împlinirii totale, așa am devenit un întreg într-o puzderie de concepții și concepte despre a fi. Înțelegând filosofia iubirii am ajuns, în urmă cu ceva ani, la ceea ce ar fi trebuit să fie proza poematică a Eului pe lângă poezie.
– Oare înțelegi tu, acordurile albastre, din propria-mi viață, Ea însăși o elegie?
– Mai mult ca sigur, Eu însumi fac parte din anotimpurile cu a lor simfonie.
Privesc cu nostalgie cuprinderea zilei într-o altă seară, e aproape de sine, e metafora din profunzime, e tare frumoasă, e a mea pentru mine. Cum să o strig în noaptea care vine? Spune-mi tu, poezie scrisă în zori de ziuă…! Azi scriu cântecul vieții, mâine îl voi interpreta pe scena destinului, asta dacă vrea Bunul Dumnezeu. E divină orchestra care acompaniază sufletul poetului boem, e ceva ce depășește imaginația, e mângâierea Cerului pe creștetul notei muzicale care bucură sensibilitatea Eului.
‐ Unde sunt acum, ce-mi șoptește Universul?
– Departe, acolo unde am renăscut din lacrima cu care penița sfântă scrie propria-mi poveste de iubire, așa cum nu a fost vreodată.
Pe marginea zorilor descifrez visul nesomnului, așa îmi înțeleg rostul. Sunt născut pentru a iubi iubirea, femeia și cuvântul, metafora și legământul. Mi-am legat sufletul de suflet, trupul de trup, inima de inimă și, uite așa am ajuns să fiu Eu cel iubit. Reverență acelei minuni din viață, e visul visat, e timpul timp, e cuvântul cuvânt, e polenul de gând albastru din viitorul imaginat. Tu femeie, pe harta destinului, ești punctul forte, secunda ceasului astral, acea clipă mirifică, un popas fără egal. Zâmbesc în seara apusului năprasnic.
– Ce pot face când dorul nu-mi dă pace?
– Scriu, te scriu iubire, putere a gândului, leac pentru toate.
Pe șevaletul clipei e ceasul Eului hoinar, El își trăiește iubirea celestă alături cu frumusețea timpului care-și picură lacrima pe frunza toamnei.
– Slavă Ție, Viață, picuri de ploaie, gânduri de dor, de aici, din casa de pe deal.
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
