Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
Privind în ochii tăi am văzut lacrima cerului, așa am simțit iubirea ploilor de toamnă
Prețuiesc înălțimile sufletului cu chip de femeie, e însăși sfânta-mi iubire, imensitatea pe care o trăiesc alături de floarea de colț de pe stânca existenței creștine.
– Cine-i Ea, unde o știu și unde mă știe?
– Este universul meu, de acolo din infinitul descătușării minții și trupului.
Ieri am cuprins întreaga lume cu brațele împreunate pe mijlocul clepsidrei, azi tânjesc după mirosul trupului ei, îi simt lipsa și mă prefac că nu mă doare umbra din deșteptarea dimineții de nesomn.
– Ce voi face mâine?
– Mă voi ruga la Dumnezeu pentru sănătate.
Visez cu ochii deschiși la senzualitatea femeii din pragul anotimpului grizonant, încerc să port pe mai departe bucuria de a fi întâlnit fericirea cu sens unic. Pășesc atent prin toamne, nu vreau să strivesc culoarea ruginie a frunzelor care mi-au dăruit atâta verde. Le mulțumesc, așa cum o fac pentru femeia din viața Eului norocos, un giuvaier din galaxia unicei trăiri. Ea, regina de la reverul rebelului Eu, este cerul albastru, umbrela contra tristeții, inepuizabila poezie, madrigalul anotimpurilor pe care mi le dăruiește Divinitatea. Ea este femeia timpului meu, e strigătul fericirii din clipe, e parte din esența vieții, reprezintă acel motto pe care-l prețuiesc din călimara inimii: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”. Respir prin iubire, o trăiesc ca și când s-a născut acum, acum în toamna Eului nostalgic, un Eu al melancoliei toamnei ce-mi dă târcoale într-o vreme întârziată.
– Ce pot face într-un târziu al scorpionului hazliu?
– Să mă bucur de rămasul rămas în calendarul scris cu verde viu.
Surâd, așa cum o fac în anumite momente ale lecției de aritmetică. Adunări și scăderi, simple socoteli… E ora 7, cei șapte ani de acasă îmi conduc pașii într-o eleganță a iubirii pentru acea ființă specială, un model rar în trecerea noastră, un dar de la Cel de Sus, o trăită realitate. Visez sau nu visez, asta-i întrebarea de la ora șapte. Privesc în depărtare și simt apropierea a ceea ce am visat, e fierbinte… raza toamnei venite cu adieri de firi îndrăgostite. Dezleg firul în patru și știu: o iubesc pentru ceea ce este, nu pentru ce aș vrea să fie, e o armonie în corul universului din cuvinte, o arie din opera îndrăgostiților de a face dragoste în ziua predestinată.
– Cum să te răsplătesc destin al poetului din sine?
– Să mă scrii în sonete cuprinse-n simțire.
În seara dinspre nemărginire savurez ceea ce am trăit în ziua plecată-n amintire. Câtă pasiune poate fi adunată într-o poveste de iubire! Nici nu știu dacă pot găsi cuvintele potrivite să rescriu simțirea clipei, bucuria de a savura arta iubirii. Rememorez secvențe din filmul regizat de șansa de a întâlni iubirea, percep că ceea ce mi-a fost destinat nu este o întâmplare, e însăși soarta pictată pe pânza sufletului boem.
– Ce fac acum, cu sufletul meu „nebun”?
– Scriu și prețuiesc clipa, trăiesc nemărginirea, sensul vieții și iubirea!
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
