Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
Rescriu iubirea-mi trăită sub acoperișul cuvântului sfânt
E toamna culorilor rogvaiv, le prețuiesc prin nuanțele divine, tot așa cum prețuiesc fericirea iubirii trăite lângă femeia din vis.
– Cine sunt Eu, pe unde mă regăsesc?
– Sunt un grăunte de nisip din clepsidra care curge în clipe fugare, în grăbitul timp.
Deunăzi am plâns culoarea verde, devenise arămie, m-am uitat în oglinda Lacului de la Chindie și mi-am văzut chipul, era vesel nevoie mare, uitase de gândul cel măcina la moara cu ciocănele.
– Ce pot să fac dacă așteptarea o cere?!
Surâd neuitând că-mi pasă de mine, că îmi este gândul plecat în lumea largă, că Eul e un vesel Eu, că viața nu-i o joacă, că bucuria e însăși cântecul toamnei, fructul ei, iubirea de oameni, însăși enigmaticul Eu. Și… Eu iubesc femeia, darul ceresc dintr-o nenumită galaxie, o excepțională poezie din Cartea Sfântă. O scriu și o recit, o divinizez și o trăiesc în fiecare secundă venită prin anotimpuri, aici și acolo în cuprinzătorul alfabet celest.
– Cine aș fi dacă n-ai fi, femeie din poezii?
– O frunză-n vânt, o non culoare, un necuvânt.
De data asta zâmbesc, nu știu ce poate fi mâine când Eu… Eu cum voi fi prin culoare, prin elegii… Bunul Dumnezeu știe, eu știu a mă ruga să mă lase aici să pot să scriu, să pot să iubesc ceea ce rescriu, femeia din devreme, nu din târziu. Mă dansează timpul, Eu îl colorez cu zâmbete, El îmi dă culoare pentru zilele din calendarul toamnei prezente în brațele Eului, Eu sunt de fel un neliniștit pasager, un nonconformist.
– Ce știe viața despre El, despre scorpionul rebel?
– Că-i un luptător prin sine, un câștigător al unei lupte cu un adversar, adeseori neiertător. Necuvânt este numele lui, nu se poate pronunța, e pur și simplu atât de absurd.
Cutreier prin mintea cuvântului și mă găsesc în metafore, într-o colecție de metafore, e lumea în care mă tot găsesc o floare, un cântec, un pahar cu vin, vin din acela, sec. Pe masa destinului e cartea sa, e închisă și nu pot vedea ce va fi mâine, în schimb… azi e soare pe strada sinelui, e lumină pe calea destinului, e zâmbet pe prispa binelui.
– Cui să mulțumesc?
– Divinității și Ei, femeii cu dăruiții cercei.
Reverență, floare de dor, petală de amor, senzualitate de „te iubesc de mor”, așa îmi spui în șoapte și-n clipe cu inconfundabilul tău umor.
– Știi ceva, femeie din eseu, din infinitul omenesc?
– Ești un dar ceresc, un ecou firesc al Eului pe care ți-l dăruiesc.
Respir prin tine, uit să mă uit în ochii clipei, rămân în privirea ta, o pictură dintr-o viață, din iubirea sinelui pentru sine și, nu uita, pentru totdeauna vei fi iubita mea. Nu voi pleca fără tine la concertul astrelor, voi rămâne steaua care te va veghea mereu, nu numai azi, nu numai mâine, nu numai prin Tu care sunt Eu. Sunt melancolic, nu e vina toamnei, nu e vina ta femeie din vis, e ora de meditație a umbrei din lumină, a clipei din timp, a Eului pentru Ea. Prezent în filele sorții am înțeles ce pot avea, ce pot pierde și ce pot câștiga. E o luptă a mea cu mine, un nesfârșit rebus al minții, un joc al minții, al „nebunului” de pe tabla de șah a vieții, propriul destin al sinelui, cu siguranță regina și regele vor câștiga. Doamne ajută să fie așa! Inspir cuvinte, respir metafore, e cel mai frumos dans al existenței, iubesc femeia, e desăvârșirea mea, nici nu aș putea fi altfel, ar suspina culoarea din curcubeul vieții, ar sângera necontenit și inima mea.
– Adeseori mă întreb: cum ar fi poezia fără muza poetului?
– Un tablou neterminat, fără ramă, fără nume, un obiect uitat, acolo undeva pe un raft.
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
