Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
Dă-mi Doamne speranța, Eu îți dau ruga și lacrima purității Ei…
S-a luminat de ziuă și mi-am scos gândul în grădina Eului din roua divină. Parcă întineresc lângă Ea, totul e luminos, zâmbetul e senin, lacrima e speranță. Nimic nu mi se pare greu, visul e vis, viața îmi e șansă. Pe aleea timpului meu e lumină vie, un buchet din raze de iubire, dintr-o chemare se aude ecoul, ca răspuns la nesecatul dor.
– Ce aș fi fără dor?
– Un pian însingurat, dezacordat și-n dezacord, însăși cu El.
Cuget prin propriul mister. Îmi e tare sete de atingerea buzelor senzuale, cu cât le sărut mai mult cu atât mi se face mai sete, o sete devenită incendiu de argint în șoapta Eului din Tu. Este fără egal iubirea de la țărmul femeii cu chipul unui val. Dincolo de Ea sunt singurătate, dincoace de Ea sunt tot ce mi-am dorit să am și… am, am propria-mi lume, o lume aparte, specială precum iubita mea. Lângă Ea am devenit Eu, un munte de fapte, un carusel al bucuriei, filă după filă, o magică poveste de iubire, carte după carte. Prezent în prezent, lângă Perla Coroanei, încerc să uit cumpăna vieții, atunci cu ceva ani în urmă, un medic prieten m-a trecut peste puntea fragilă înspre superbul răsărit. Mulțumesc cu o lacrimă, vă sunt recunoscător până la apus!
– Ave, Cezar!
E vremea bucuriei, a liniștii sufletești, e o clipă cât o viață, asta-i iubirea Ei, a femeii cu ochii de foc și frunte lată, e o sculptură într-o stâncă din cerul dragostei, o dragoste nemăsurată.
– Unde am descoperit-o, când am sculptat-o?
– Într-o primăvară îndepărtată, într-un anotimp dăruit de Dumnezeu pentru o nouă viață.
Parcurg timpul în vârful picioarelor goale, nu vreau să deranjez foșnetul toamnei care vine cu frunza vieții, e șoapta tăcută a celui care sunt cuvânt, liniște, soartă. Deunăzi am îmbrățișat-o, mirosul trupului ei e parte din destin, e parfumul care-mi dă sensul de mers pe drumul ce are un singular fericit, speranță. Pe umbletul secundei se aude vraja iubirii, e un concert al inimilor ce-și cântă la unison melodia compusă într-o zi de Mai. E atât de sensibilă în profunzimea ei, e o chemare, un strigăt al unei idei pentru un ideal mult visat.
– Oare este fericirea sau un alt sens al ei?
– Răspunsul e tăcere, tăcerea-i un răspuns.
Oftez tot în tăcere, Eu sunt un cuvânt, o parte a metaforei, Ea este Eu, o definiție a iubirii, un punct pe o hartă a prezentului, o bornă existențială, acel ceva de care sunt mândru, o lecție predată de viață, cândva într-un alt început.
– Cine este Ea, aleasa unui Eu profund?
– Desenul minții mele, unicul meu gând.
Trăirea îmi este liniște, veștile privitoare la sănătate îmi dau o stare mai bună, așa că… zâmbesc. Sunt fericit în șoaptele gândurilor mele, femeia pictată în rogvaiv e cel mai frumos tablou al scorpionului din anotimpuri. Sedus de „beția” metaforelor mă cufund în esența iubirii născute în primăvara dorului. E un vis împlinit, o culegere de speranțe cu un cuprins al senzualității redescoperite în suflete renăscute într-un moment de cumpănă. Ce lauri a adus așteptarea! Din culori am compus armonia, prin nuanțe am definit elegia, o logodnă a sinelui cu sine, un adevărat spectacol al creației divine.
– Unde sunt în alfabetul vieții?
– Nu știu care-i „halta” momentului, cu certitudine e doar un popas.
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
