Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
Viața îmi dăruiește necontenit un verb, o divină iubire, o rugăciune a timpului superb
E vremea dragostei celeste, e o iubire din lacrimi stelare, tu vei fi mereu clipa multiplicată-n fiecare zi, departe, aproape, oriunde ești vei fi aici, unica-mi metaforă, magica-mi chemare.
– Cum te-aș putea defini, iubita mea din zare?
– Norocul din Mai, răspuns la așteptare.
Fiecare zi este sărbătoare, atunci când pe podiumul vieții stă neclintită iubirea, dăruirea totală, fără conveniențe și aparențe. La ceas de bilanț număr filele din calendarul trecerii condimentate cu năzdrăvăniile copilăriei, cu aventurile uneori nesăbuite ale tinereții. Braț la braț cu primăvara din Raiul sufletului, celebrez desăvârșirea verbului „a fi” în locașul cochet din grădina de pe deal, alintat de raza soarelui de la munte, acolo respir cel mai curat aer, lângă izvorul cu apă cristalină, lăsând în urmă, de fiecare dată, gândurile dinlăuntrul nonconformistului sensibil.
– Ce aș fi fost fără iubire, fără harul de a scrie visul și trăirea?
– O trestie bătută de vânt, acolo pe lacul cu flori de legământ.
Ieri am revenit la heleșteul cu nuferi albi, de acolo din capul satului. M-am așezat pe banca din lemn de brad și făcându-mă comod mi-am scos rucsacul cu amintirile anului trecut. Aceeași pescari așteptau cu răbdare să prindă câțiva pești, lângă ei, pe o buturugă străveche era pâinea albă din care rupeau bucăți pe care le aruncau în apă. Satisfacția acestor pasionați ai pescuitului era vizibil proiectată pe chipurile arse de soare. În năvodul din iarba verde stăteau câțiva crapi, destul de „rotunjori”. Priveam depărtarea și-mi trecea prin cap nenumărate întrebări, parcă a fost ieri când, pentru prima dată, vizitam colțul de vis din lumea reală a unui Eu rebel.
– Și Eu, Eu pe unde m-aș uita să mă uit?
– Pe coapsele timpului, care trece prea repede, vreau să rămân îndrăgostitul incurabil din emoția sinelui.
Retrăiesc clipe imperiale, inspir speranțe și respir bucuria de a ști că fericirea este cu Ea, cu femeia de catifea. E lumină pe calea Ei, e însăși viitorul, un superb fascicul în brațele prezentului. În mintea mea se aud dorințe: „cuprinde-mă în hora ta, secundă cuminte, pas lângă pas, unică punte”. Sunt nostalgic, ploaia îmi bate-n geam, melancolia mă trimite-n lumea Eului, acolo mă regăsesc în cuvânt, într-o rugă către Cel Sfânt.
– Ce m-aș face fără emoția din anotimp?
– Aș fi „fiul ploii”, un neînsemnat cuvânt.
În șoapta sinelui se aude chemarea pasiunii pentru sine, e o lecție de iubire pentru însăși sentimentul nobil al existenței. Undeva se scrie povestea dragostei, altundeva se trăiește, e atâta emoție încât lacrima ploii plânge. Strigă dorul, se strigă pe sine, e o luptă a lui cu infinita iubire, e un răspuns la tăcerea șoptită printr-o simfonie nedefinită. Orchestra așteaptă un semn, dirijorul e ferm, viața trebuie trăită ca și cum ar fi un divin refren. Pe reverul ploii aranjez notele muzicale ale sufletului meu, le dăruiesc locul meritat, așa se naște cântecul scorpionului îndrăgostit. Așa cum seara este numărul unu dinaintea nopții, la fel ești Tu, splendidă dimineață înaintea fiecărei zile.
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
