„La 30 august stăteam și eu și priveam tancurile sovietice cum intră în București. Am simțit cum tata m-a tras din mulțime și după ce m-a blagoslovit cu un „Dobitocule!”, spus clar și apăsat mi-a spus: „Stai și te uiți tâmpitule, stați toți și vă uitați ca proștii și nu știți ce vă așteaptă. O să vă înghițiți lacrimile!”. – Jurnalul Fericirii, p. 249.
Mâine se împlinesc 76 de ani de la tragica zi în care comunismul a intrat în România transportat pe tancurile Armatei Roșii. Mâine, când ieșim pe afară, la plimbare sau cu treabă și ajungem pe stradă sau pe trotuarele de pe marginea marilor bulevarde, să ne oprim pentru o clipă și să rostim: „Veșnică pomenire celor care au fost arestați, bătuți, torturați, schingiuiți, prigoniți, umiliți, înfometați, omorâți în timpul regimului comunist”. Știu, enumerația e cam lungă dar momentul de reculegere trebuie să sune așa pentru a cuprinde toate metodele criminale folosite de regimul comunist. Toate metodele și nu toate victimele, pentru că stabilirea numărului exact al victimelor e aproape imposibil.
30 august 1944, dramatică zi… Mergând pe firul memoriei putem vedea tot ce a fost. Am tot auzit oameni sau mi s-a tot spus despre „marile realizări” ale regimului comunist… Parcă răsună din nou îndemnul Partidului: „Să ne lăudăm în fontă și oțel, în fabrici și uzine, în drumuri și poduri”. Dar când vine vorba despre victime, tăcere. Tăcere în general și mai ales uitare… Să nu fim generația care pierde bătălia cu memoria. Nu scriu aici pentru a contesta existența clădirilor, barajelor și a uzinelor, ci scriu pentru a semnala faptul că primul lucru care trebuie reținut din comunism sunt victimele. Înainte de a construi ceva, regimul comunist întâi a omorât… Cu vârf și îndesat… Fără milă! Tineri, bătrâni, copii, femei, bărbați, nu conta. Total la întâmplare. Tot ce a fost construit pe urmă, a fost construit pe osemintele lor. Așa cum, atunci când vorbim despre Marea Unire aducem aminte de jertfa ostașilor de pe front, așa și atunci când cineva laudă regimul comunist trebuie să pomenească de cei jertfiți pentru acele mărețe realizări. Pentru că acele realizări au fost plătite cu sânge.
Să nu rămânem la fabrici și uzine ci să îndrăznim să mergem mai departe și să vedem cum s-au realizat toate acele edificii care produc astăzi atâta nostalgie. Odată făcut pasul spre cunoaștere vom vedea cum a început totul: percheziția, arestarea, interogatoriul, condamnarea pentru nimic, temnița, tortura, schingiuirea, înfometarea, munca forțată. Și dacă avem curajul să mergem chiar până la capăt vom vedea și cadavrele…. Cadavre ale căror cranii erau găurite cu dalta. Asta era măsura de siguranță, un fel de autopsie prin care gardienii se asigurau că decedatul nu simulează moartea. În lagărul de exterminare de la Salcia, cadavrele erau străpunse cu o țepușă. Conte de Monte Cristo, mai evadează dacă poți…
În ultimii ani, dar mai ales în campaniile electorale am văzut videoclipuri realizate de simpli cetățeni sau candidați în care prezintă foste fabrici construite în timpul regimului comunist acum aflate în paragină. Astfel de scene, de reportaje s-au tot repetat și se vor tot repeta de-a lungul anilor. De aceea, acum, azi, mai mult ca niciodată, e timpul ca împătimiții filmărilor cu telefonul să meargă să filmeze și Râpa Robilor de la Aiud sau temnițele de la Râmnicu Sărat, Gherla și Pitești. Azi, e timpul să câștigăm nu lupta electorală ci lupta cu memoria.
De ce se vorbește tot timpul de fabrici și uzine și niciodată de cei care erau siliți să taie stuf în Delta Dunării, iarna, în apă până la brâu? De ce Canalul Dunăre Marea-Neagră e prezentat doar ca o măreață realizare, dar cei care îl prezintă astfel nu spun că a fost început folosindu-se exclusiv mușchii a mii de oameni nevinovați? De ce nu se spune că în 49, când au început săpăturile, pe marele șantier nu se vedea niciun camion, niciun excavator, ci doar oameni care spintecau pământul cu lopata și gardieni care urlau la ei: „Sapă, banditule, sapă, că te ia mama dracu’!”? De ce nu se spune că atunci, la început, pe șantier nu se vedeau camioane, pentru că erau folosite în alt mare „proiect comunist”, acela de a transporta oameni condamnați pentru nimic de la o temniță la alta?
Până acum, despre aceste tragedii au vorbit doar victimele sau rudele acestora. De aceea, noi, azi, trebuie să preluăm această ștafetă istorică și pornind de la aducerea aminte a zilei în care a început ceea mai cumplită epidemie din istoria poporului român să construim ”drumuri și poduri” spre amintirea tuturor celor care au asudat și sângerat pentru a realiza lucruri, lucrări și clădiri pe care și le-a însușit regimul comunist. La 30 august 1944 a început epidemia comunistă în România. Oamenii au ajuns să poarte nu măști, ci lanțuri și cătușe. Unele palme nu erau acoperite cu mănuși, ci cu sângele victimelor. Și nu doar palmele ci și pereții temnițelor. Vă aduceți aminte cum zicea Petrache Goiciu, măcelarul de la Gherla: „Bandiților, aici e Gherla, aici sângele zboară pe pereți, aici vă ia mama dracu’!”. Să nu uităm…
Dacă vom uita aceste lucruri, acea epidemie, orice progres material al țării va fi degeaba…
ION COSMIN BUSUIOC a studiat Teologia și, cum spune, e țăran din Nucet, Vrednicul Satului și… șeful cântăreților.
Facebook
WhatsApp
TikTok
