ortooxacell kiss2022.gif Flax

TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Ion Cosmin BUSUIOC – Torționarii cu penița

 

„Tovarășului nostru iubit, marelui Iosif Visarionovici Stalin, îi închină poeții din Republica Populară Română un mănunchi de flori ale inimii lor.” – Mihail Sadoveanu.

 

Prezentând  momentul sosirii celebrului scriitor Maxim Gorki pe tărâmului GULAGULUI – scenă de care m-am folosit și eu în editorialul de debut –  Alexandr Soljenițîn atrage atenția asupra unui lucru care până acum lipsește cu desăvârșire din ceea ce ar putea constitui un rechizitoriu împotriva comunismului și anume: colaborarea de bună voie și nesilită a unor intelectuali cu regimul opresiv comunist. Spunea Soljenițîn că atunci, lângă Gorki stătea noră-sa, care lucra în Securitatea sovietică, drapată din cap până-n picioare în piele (chipui din piele, jachetă din piele, pantaloni din piele vârâți în cizme înalte din piele), imagine pe care el a numit-o „un simbol viu – Direcția politică de stat/Securitatea umăr la umăr cu literatura”.

Dacă în ultimii 5 ani s-a produs o oarecare ridicare a „foii de cort” cu care comunismul a acoperit memoria și istoria, prin prezentarea în fața opiniei publice și condamnarea unor torționari cum au fost Vișinescu și Ion Ficior, este nevoie să nu fie trecuți cu vederea nici cei care au ajutat la înstăpânirea minciunii prin scrierile lor care făceau propagandă sau aduceau slavă regimului comunist.  Dacă ne revoltă ferocitatea torționarilor din temnițe, trebuie să ne revolte și scârțâitul ușor al penițelor care scriau, scriau și tot scriau, de parcă nu se mai opreau, ode închinate comunismului. Dacă ne revoltă absurdul lucrurilor petrecute în timpul regimului comunist, trebuie să ne revolte și scrierile celor care aduceau justificare absurdului comunist. Dacă ne revoltă metodele de tortură care au fost aplicate pe trupurile oamenilor în timpul regimului comunist, trebuie să ne revolte și metodele de a tortura limbajul spre a-l sili să nască o irealitate aproape magică a comunismului folosite de unii scriitori, oameni de știință, academicieni, actori etc.  Cine sunt acești vulturi care s-au coborât la poiata comunistă să mănânce boabe aruncate de mâna care arunca oameni în temniță? Sunt bine cunoscuți, lumea îi știe, numai că de dragul operei veritabile și de netăgăduit care i-a consacrat, lumea le caută tot timpul alibiuri și scuze, trecând cu vederea compromisurile lor în fața directivelor de partid, respingând din start să se facă o demascare a lașității și a servilismului unor intelectuali față de politica de partid. Dacă un fost turnător la Securitate are parte de oprobiul public, de ce nu ar avea și un om care a turnat rânduri, articole, cărți de minciuni în ajutorul regimului comunist? De ce nu ne revoltă prăpastia uriașă care era între realitatea materială și discursul ideologic folosit de unii scriitori din vremea aceea? De ce vorbeau despre prosperitate și despre libertate și siguranță, când aceste au lipseau cu desăvârșire?

Dacă vrem să nu mai trăim în minciună trebuie să fim nu corecți, ci doar cinstiți până la capăt. Demascarea celor care și-au depus talentul scriitoricesc și penița la picioarele mausoleului comunist nu are în vedere negarea operelor literare care le-a adus consacrarea, ci ia în considerare doar abandonul lor moral și capitularea desăvârșită în fața regimului comunist. Așa cum ne emoționează și ne cutremură rezistența de care au dat dovadă cei care cu vitejie au stat împotriva uneltirilor comuniste și pe care nici prigoana, nici temnița, nici chinurile, nici lanțurile, nici moartea nu i-au spăimântat, la fel nu trebuie să ne lase indiferenți articolele, poeziile și odele celor care și-au pierdut conștiința în fața regimului care a răpit României libertatea de a fi. Așa cum spunem că operele lor literare care i-au consacrat sunt valoroase și împodobesc literatura română, la fel trebuie să spunem că unii au și contribuit la procesul de creare a unei limbi paralele: limba de lemn a regimului comunist, proces care a degenerat în odiosul cult al lui Ceaușescu.

Când Stalin a trasat cu pipa pe hartă o linie și a cerut să se sape Belomorkanalul (între Marea Albă și Marea Baltică), nu s-a mai obosit să-și motiveze decizia. Știa că îi are pe scriitori. A cerut să se scrie o carte despre Belomorkanal și imediat s-au pus pe scris 14 scriitori și cu Gorki, 15, care i-a și întrecut. Iată ce spunea Gorki și cum a justificat ideea fantezistă a  lui Stalin despre Canal: „Ostașii armatei canalului nu au bagajul trebuincios de cuvinte pentru a exprima simțămintele complexe ale acestei mărețe realizări, or, scriitorii au un asemenea bagaj și vor să le dea o mână de ajutor.” 

La fel au stat lucrurile în Republica Populară Română. Iată ce scria Zaharia Stancu în 1972, în Contemporanul: „Conducerea partidului ne dă sfaturi, ne dă îndrumări, ne dă sprijin în toate împrejurările în care avem nevoie de toate acestea. Urechea secretarului general este mereu atentă la spusele noastre. Urechile noastre sunt mereu deschise spuselor partidului. Secretarul general al partidului cunoaște pe aproape pe toți scriitorii. El se interesează de munca fiecăruia dintre noi, și nu pot să nu adaug, de viața fiecăruia dintre noi, ca un adevărat părinte. Spuneți-mi, cum să nu să iubim noi Partidul Comunist? Cum să nu fim noi devotați partidului nostru comunist? Și cum să nu iubim cu toții, adânc și sincer pe tovarășul Nicolae Ceaușescu cel care poartă poporul nostru spre un viitor strălucit?” Cum să nu? Cu alte cuvinte, e ca și cum ai spune: sunt încântat de dulceața și deliciul produs în mine de cancer.

Cei care lovesc mâna care îndrăznește să ridice foaia de cort pentru a arăta aceste forme de colaborare cu regimul comunist spun că oamenii care au colaborat au făcut doar niște concesii, de dragul realizării unui mai mare bine – pentru a înființa sau conduce unele institute de cercetare, de exemplu. Colaborarea cu răul pentru a face binele… Sau, cum se mai spune: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea!”, uitând că nu trebuie să avem nicio legătură cu Mamona. Doar molitvele sfântului Vasile cel Mare…

Adepților teoriei „pentru un bine mai mare”, le răspunde Virgil Ierunca: „Pactizarea de dragul înfăptuirii a ceva bun ar putea fi mai puțin gravă și nu este. Fac parte din această categorie oameni de cultură care nu s-au sfiit să devină propagandabili. Eroare sau tribut? Câteodată tribut, niciodată eroare. Dar au fost numai concesii – ar putea răspunde propagandabilii. Însă concesiile nu stau pe loc, cresc și se dezvoltă ca niște vegetale maligne. Dacă a doua concesie nu e mai vinovată decât prima, amândouă suprapuse – o știm de la Camus – alcătuiesc o lașitate, iar două lașități reunite nasc dezonoarea.” 

Adevărul trebuie spus până la capăt, chiar dacă doare. Așa cum se vorbește despre proza, poeziile, realizările celor care au pactizat cu regimul comunist, la fel trebuie vorbit și despre momentul lor de rătăcire. Asta dacă vrem să nu mai tăinuim lucruri, fapte, oameni. Tăcerea este și ea o învoială cu minciuna și știm că în comunism, minciuna a avut un rol primordial.

„Istoria a fost generoasă cu mine. Am avut și eu sentimentul de totală și imaculată Inspirație, când Partidul Comunist a ajuns la cârma țării mele.” –  Nina Cassian, în Luceafărul, 1972…

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media