TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Ion Cosmin BUSUIOC – 44 de ani de comunism

 

Comunismul a fost sistemul în care orice cetățean era suspect. Ochiul veșnic treaz privea, pătrundea peste tot și când se oprea asupra cuiva urma  arestarea.  Omul era aruncat în celula de la Securitate. Aici găsea alți zeci de oameni cu care trebuia să împartă un spațiu restrâns și câteva paturi plus umezeala, frigul sau căldura excesivă, ploșnițele și păduchii.

Ancheta… Avea timp nelimitat. Nu exista un mandat de arestare. Era cât voia anchetatorul. Au fost oameni care au stat 7 ani în anchetă. Era un depozit la Jilava, te băga acolo și te scoteau când aveau chef. Omul era scos din celulă, la ochi i se puneau ochelari din tablă, la mâini cătușe „americane” (la o oricât de mică mișcare a mâinilor, cătușele se strângeau și mai tare) și era dus la camera de anchetă. Aici începea bătaia: cu palmele, cu pumnii, cu picioarele, cu bețe sau bâte sau „bătaia la rangă”. Acolo unde camera de anchetă era bine dotată se foloseau pe trupul deținutului și șocurile electrice. Toate acestea într-un cor de înjurături și amenințări. Nu de puține ori la anchetă asista și un doctor care în cazul în care deținutul leșina, îl aducea în simțire după care spunea: „Are puls, puteți continua!”.  Se practica și ancheta continuă. Timp de 48 de ore, deținutul rămânea în camera de anchetă în timp ce anchetatorii se schimbau. O altă formă de tortură comunistă era privarea de somn. Deținutul era supravegheat permanent de un gardian care privea prin ușa celulei și care striga la el: „Scoală-te, banditule”. După toate acestea, deținutul era forțat să semneze o „declarație” care fusese scrisă de anchetatori.

Procesul… Se formau loturi de deținuți și erau duși la tribunal. Aici, lucru „drăguț”, erau asistați de un  avocat din oficiu care ori spunea nimic ori îi acuza și el: „Acești bandiți…”. Urma pronunțarea sentinței, o poezie bine cunoscută: „În numele poporului și al clasei muncitoare”…  5, 10, 15, 25 de ani, condamnare la moarte.

Închisoarea de tranzit… După pronunțarea sentinței urma trimiterea la „Mama noastră a tuturor – închisoarea Jilava”. Construită ca fort militar de apărare a Bucureștiului, Jilava a fost transformată de regimul comunist în temniță pentru a apăra socialismul de „dușmanii poporului”. Închisoarea Jilava a fost „cel mai subpământ românesc”, celulele erau sub nivelul solului, geroase iarna și toride vara. Bătaia era la ordinea zilei. De la Jilava, deținuții erau repartizați în funcție de vârstă, ocupație și criterii politice la celelalte temnițe de pe teritoriul țării: Târgșor, Pitești, Gherla, Aiud, Sighet, Râmnicu Sărat, Baia Sprie, Balta Brăilei – cu subdiviziunile ei – Periprava, Grind, Salcia, Chilia, Canal…

 

Condițiile de detenție… nu existau. Singura condiție era: „Rezistă sau mori!”. Sau după cum spun foștii deținuți, norma la Canal era: „Sapă până mori!”. În temnițe, celulele erau supraaglomerate. De multe ori aerul devenea insuficient. Ferestrele erau acoperite cu obloane. Iarna ger, vara, căldură toridă. Hrana, execrabilă și puțină. Bătaia era prezentă și aici. Deținuții erau la cheremul gardienilor și al celor care conduceau închisorile. Cine le va spune vreodată elevilor și studenților din vremea aceasta despre Maromet – bătăușul de la Jilava, despre Petrache Goiciu – măcelarul de la Gherla?  Sau despre frații Șomlea, despre colonelul Istrate, despre căpitanul Borcea care spunea că 4 morți pe zi la Canal sunt puțini? 

 

Temnițele erau dotate cu un loc „special”: celula de izolare. Un loc extrem de strâmt în care deținutul stătea închis 7 zile și putea sta doar în picioare și unde primea mâncare, o cană cu apă călâie și o bucată de pâine, o dată la două zile.  Corneliu Coposu a bătut orice record în materie de detenție izolată. Timp de 7 ani a fost ținut singur în temnița de la Râmnicu Sărat. Să vină specialiștii și să spună cum de nu a uitat să vorbească… Fiecare loc de detenție avea un regim general concretizat prin cruzime și bestialitate, dar în același timp avea și o particularitate în funcție de zelul celor care conduceau acele locuri. Erau zeloși, voiau să arate cât de devotați sunt ei Partidului, pentru că știau că zelul lor întotdeauna era răsplătit. Gherla era locul unde sângele zbura pe pereți, Aiudul era numită „Închisoarea închisorilor”, Canalul era Canalul Morții.  Trebuie menționat acest lucru pentru că s-a perpetuat minciuna cum că atrocitățile întâmplate în temnițele comuniste au fost săvârșite doar pentru că unii dintre conducătorii de temnițe sau unii gardieni și-au depășit atribuțiile de serviciu. Atrocitățile și crimele au fost săvârșite pentru că tocmai asta era fișa postului, asta cerea sistemul: cruzime, ferocitate, fără milă.  La Aiud gardianul de serviciu astfel dădea raportul: „Să trăiți, tovarășe colonel! Am 50 de bandiți sub cheie. Moarte lor!” „Moarte lor!”, întărea comandantul, străbătându-și „împărăția”. Pentru aplicarea unui regim cât mai brutal, sistemul acorda tot felul de beneficii: zile libere, mărirea salariului, avansarea în grad și altele. 

 

Un gardian de la Gherla a ajuns până la rangul de comandant. Iată ce îi spunea Tudoran lui Toader Botez – arestat de două ori, din ‘55 până în ‘64 și din ‘69 până în ‘77: „Bă, tu ai mai fost arestat. Te știu de la Gherla. Cum dracu’ de nu te-a omorât nimeni până acuma?”.  În cursul anului 60, la Salcia erau înregistrați doi morți pe zi. Sicriele lor erau confecționate din cutii de marmeladă. În dreptul pieptului celui ucis, se lăsa o gaură, prin care gardienii înfigeau piroane, pentru a se asigura că decedatul nu simulează. Unii ar spune că dacă sistemul cerea bestialitate de ce nu au fost omorâți toți deținuții?  Răspunsul e simplu: pentru că sistemul comunist credea că e nesupus timpului, că nu va cădea niciodată. Acționa asupra deținuților pe principiul: „Fără milă! Dacă moare, moare! Dacă nu, oricum rămâne în Marea Temniță Populară Română.” Că așa stăteau lucrurile ne-a arătat Andreea Esca prin declarația pe care a făcut-o  de curând într-un videoclip: „Nu ne imaginam că vom scăpa vreodată de comunism.” Așadar, dacă un om născut în ‘72 credea că sistemul comunist nu va cădea vreodată cu atât mai mult credeau asta Nikolski, Petrache Goiciu, colonelul Crăciun, Ion Ficior și ceilalți satrapi în anii ‘50.

 

Detenția nu se limita la spațiul carceral. Foarte mulți care au reușit să absolve temnițele comuniste nu erau lăsați să se întoarcă acasă, ci erau trimiși în domiciliu obligatoriu, majoritatea în Bărăgan. Aici nu mai existau gardieni care să supravegheze non-stop, dar în fiecare duminică, deportatul trebuia să meargă la postul de miliție, să semneze condica de prezență. Nici cei întorși acasă nu scăpau de supraveghere și control. Rămâneau permanent sub lupa sistemului iar eticheta de „dușman al poporului”,  cu care ieșeau din temniță îi urmărea peste tot. Din cauza acestei etichete foarte greu un fost deținut se putea angaja și niciodată într-un post care să fie conform cu pregătirea și studiile sale. Și mai greu era dacă un fost deținut voia să își continue studiile. Era respins din start. Un fost deținut din Iași s-a dus să se înscrie la Facultatea de Electrotehnică. După ce a depus dosarul și a dat examenul de admitere s-a dus să vadă rezultatul. Dar numele lui nu apărea pe listă. Nici măcar ca „respins”. Politrucul universității i-a explicat că numele lui nu apare pe listă pentru „cei 4 ani„ săvârșiți la Jilava, Ocnele Mari, Aiud și Mărgineni.

Astfel de lucruri erau generale, cum erau de altfel și presiunile din partea Securității asupra foștilor deținuți pentru a deveni turnători.

 

În momentul arestării, represiunea nu se limita asupra celui care devenise deținut, ci se prelungea și asupra familiei acestuia. Căci aceasta rămânea la voia Securității. Percheziții repetate, chiar și la ani buni după arestarea tatălui, mamei, soțului, soției, fiului… 

 

Odată cu trecerea timpului și cu împământenirea tot mai adâncă a regimului comunist în România, represiunea prin brutalitate a mai slăbit, dar teza „sufletologului și umanitarului” Ceaușescu este una falsă. După zeci de ani în care o mulțime de oameni care s-au opus regimului au fost aruncați în gropi comune, era normal că tovarășul și-a permis să facă pe umanitarul.  După zeci de ani în care a rupt oase, regimul simțea nevoie să se odihnească. Și tovarășul la fel. Încă simțea oboseala acumulată în timpul în care cutreiera cu pistolul în mână munții Făgăraș să împuște „bandiții”. Acest fals umanitarism al lui Ceaușescu nu trebuie să creeze impresia că nu mai exista represiune. Vezi cazul lui Gheorghe Ursu, omorât în beciul Securității sau cazul lui Florin Vlăsceanu din Târgoviște. Vezi și ce au pățit muncitorii care au ieșit în stradă la Brașov în septembrie 1987. 

 

Acesta a fost comunismul, un „întuneric la amiază”, sistemul din care tot timpul au lipsit libertatea, demnitatea, onoarea, cinstea și adevărul. Un sistem al lipsurilor care îndemna scrâșnind din dinți : „Fiți fericiți, că vă ia mama dracu’ !” (Petre Țuțea)

 

Aud că se cere ca proaspătul lansat documentar „30 de ani de democrație” să fie transmis în școli. Dar cu „Memorialul Durerii” cum rămâne ?