Este ceva timp de când se vorbește tot mai accentuat despre analfabetism funcțional. Într-o etapă anterioară se atrăgea atenția asupra faptului că limba română nu este vorbită și scrisă corect. Alte voci spun că nu se mai citește în România. Oricum, prea puțin… Platformele on-line au democratizat nesperat scena de exprimare. E bine, e rău pentru evoluția limbii române? Aproape că sunt tentată să răspund cu un emoticon. De când cu rețelele de socializare am putea să ne credem fiecare dintre noi scriitor. Sau nu?
Discuția nu este chiar nouă, cu nuanțele specifice dobândite prin trecerea timpului. Junimiștii, spre exemplu, încă din 1863, cu entuziasmul specific tinerilor întorși de la studii din străinătate, și-au propus să dea o direcție nouă în cultura română, mizând pe valorificarea spiritului național, dar cu deschidere spre Europa. Au introdus analiza critică în evaluarea producțiilor literare, dând întâietate valorii estetice, apreciind totodată dimensiunea filosofică a demersului artistic; de asemenea, au ironizat în întâlnirile lor ori în paginile revistei „Convorbiri literare”, publicată la Iași, din 1867, exprimarea prin formule improprii, artificiale, au taxat falsa erudiție, promovând valorile clasice, cu accente realiste.
De normarea efectivă a chestiunilor gramaticale, lingvistice s-a îngrijit Academia Română, titulatură la care s-a ajuns în 1879, după ce, la înființare, în 1866, se numise Societatea literară, apoi, din 1867, Societatea Academică Română. Misiunile de început au fost de a determina ortografia limbii române; elaborarea gramaticii limbii române; începerea şi realizarea dicţionarului limbii române. S-a dovedit a fi un proces de durată, dincolo de faptul că limba este un organism viu.
Din filele acestui modernizator secol al XIX-lea, vom prezenta un fragment cu referiri la caracteristicile apreciate într-un text; e drept, preocupările venind din sfera elitei vremii. Este o scrisoare a lui Iacob C. Negruzzi (1842-1932), redactorul-șef al „Convorbirilor Literare”, membru titular al Academiei Române, către Elena Th. Emandi (1873-1965), fiica lui Nicolae Gane, la rândul său junimist. Documentul se află în colecțiile de manuscrise ale Bibliotecii Academiei Române, din București, în Fondul Negruzzi:
„București, noiembrie 1918
Dragă Ilenuță,
Am cetit cu deosebit interes manuscriptul ce mi-ai încredințat și am avut plăcerea să mai constat încă odată adevărul proverbului «sângele apă nu se face». În adevăr, în multe privințe, puritatea limbei, simplitatea frazelor și chiar interesul ce deșteaptă cetitorilor povestirea ta conduc în minte de mult regretatul meu, bun prieten, Nicu Gane.
Negreșit că partea mai interesantă este aceea care descrie întâmplările autorului, iar reflecțiile generale asupra războiului și incriminările ce se aduc acelor ce l-au provocat ori s-au purtat crud ca ocupanți au fost zise prin jurnale, broșuri și prin zilnice conversații așa de des, încât, se înțelege, deșteaptă un interes mult mai mic.
De altminteri, nu cer să faci tăieturi mari, poți lăsa manuscriptul aproape întreg, așa cum este, numai în unele locuri, dacă aveai să mă asculți, suprimă orice cuvânt ce pare injurios, nu numai contra dușmanilor, ci și contra bolșevicilor. Când cineva ia condeiul în mână, toate resentimentele personale și pasionale trebuie să dispară și cetitorul trebuie să dobândească convingerea că nu scrie o persoană individuală, ci însăși Istoria rece și nepărtinitoare. (…)
Cam acestea sunt puținele și neînsemnatele observații ce aveam de făcut. Ele nu împiedică să nu găsească / repet ce am zis mai sus / scrierea interesantă în tot felul și urez autoarei tot succesul.
Primește odată cu aceste rânduri, pe lângă felicitările mele și îmbrățișările lui tante Marie și ale iubitorului unchi, Iacob Negruzzi”.
Elena Th. Emandi este autoarea cărții dedicată memoriei tatălui său și copiilor ce și-au dat viața pentru țară, Din anii de durere. Pagini trăite, apărută la Bârlad, în 1919, la Tipografia C.D. Lupașcu.Scrisoarea prezentată are valoarea unei cronici literare a cărții, cât se poate de obiectivă, dincolo de prietenia sau înrudirea personajelor, mama lui Iacob C. Negruzzi fiind Maria Gane. După cum reiese din însemnarea de pe ultima pagină, cartea fusese finalizată în 16 aprilie 1918. Nu știm dacă a făcut mari modificări Elena Emandi în urma recenziei conducătorului „Convorbirilor literare”, cert este că mesajul cărții rămâne unul combativ, iar la evaluările radicale ale experiențelor trăite în război autoarea nu renunță.
Revenind la zilele noastre, îndemnul la atenția pentru „puritatea limbii” vorbite și „simplitatea frazelor”, ce dau coerență în exprimarea ideilor, la care se adaugă dimensiunea etică a discursului, nu pare nici pe departe desuet.
Delia BĂLĂICAN a studiat la Universitatea din București, e doctor în Istorie și este redactor-șef la „Revista Bibliotecii Academiei Române”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
