TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Daniel TACHE – Un film urât despre o femeie frumoasă

   În doze mici, urâtul poate fi expresiv. Hai, și în doze moderate. Problema apare atunci când urâtul devine normă. 

   Am văzut Blonda, ecranizarea romanului omonim semnat de Joyce Carol Oates și publicat în 2000. Însă cum n-am citit cartea, voi vorbi doar despre film. Un film care mi s-a părut greu de privit. Ceea ce m-a mirat. Pentru că puține dintre filmele pe care le-am văzut mi s-au părut mai greu de privit ca realitatea. Pe de altă parte, trebuie să spun și că, odată cu trecerea anilor, unul dintre puținele lucruri la care mă pricep tot mai bine este să mă mir. Nu neapărat filosofic. Mai degrabă, precum personajele lui Creangă. Pe care, una-două, le cuprinde mirarea!

   Pentru cei care n-ați văzut deja filmul, Blonda este o biografie ficționalizată (că n-am alt cuvânt) a Normei Jeane Baker, adică a celei care, pe la mijlocul secolului trecut, redefinea  conceptul de feminitate sub numele de Marilyn Monroe.

   Mi s-a părut greu de privit nu pentru scena în care fetusul vorbește și nici măcar pentru scena de-a dreptul scabroasă cu Mr. President, ci pentru că filmul operează o răsturnare de perspectivă. Nu știu care a fost intenția regizorului, dar acesta a fost rezultatul. Pe parcursul filmului, Norma Jeane își clamează în fel și chip dreptul la existență, declarând că nu se recunoaște în artificialul produs hollywoodian numit Marilyn Monroe. Tema, generoasă, putea fi valorificată în fel și chip, însă realizatorii filmului, însăilând, într-o narațiune cinematografică  mai mult sau mai puțin coerentă, cu precădere episoadele nefericite din viața protagonistei, au răspuns unei întrebări a cărei miză este cu mult mai importantă decât sondarea dramei existențiale a unei actrițe, fie ea și una de excepție.

   Întrebarea la care, intenționat sau nu, filmul răspunde nu este ce anume a subminat fericirea Normei Jeane, ci cum ar fi arătat viața acestei produs fantasmatic numit Marilyn Monroe, dacă ar fi coborât de pe pelicula de celuloid în realitate. Iar răspunsul la această întrebare este greu de digerat.

   Pentru că, privit astfel, filmul devine o demonstrație impecabilă a incapacității lumii noastre de a permite frumosului să fie și altfel decât efemer. Pe parcursul a aproape trei ore, filmul urmărește efectiv cum o femeie frumoasă și inteligentă este atrasă gradual, cu un contrapunct sau două, în noroi. Ceea ce face pelicula dificil de urmărit, uneori până la insuportabil, este caracterul ireversibil al procesului. Blonda nu are nicio șansă. 

   Mă gândesc că, deloc întâmplător, filmul, asemenea cărții, se numește Blonda. Pentru că nu despre Norma Jeane este vorba (era brunetă) și, în cele din urmă, nici măcar despre Marilyn, ci despre fantasma feminității ideale, fantasmă care, în mod evident, nu-și avea locul în lumea reală.

   După Blonda, am simțit nevoia să văd The Misfits/Inadaptabilii (1961), acea veritabilă declarație de dragoste pe care Arthur Miller i-a făcut-o Normei Jeane. Ultima producție în care apar Clark Gable și Marilyn Monroe, filmul, în regia lui John Huston, merită văzut fie și numai pentru scena în care personajul interpretat de Clark Gable capturează un mustang doar pentru a-l elibera ulterior, ilustrându-și astfel punctul de vedere: nu poți rămâne cu adevărat liber fără să alegi să-ți sacrifici parțial libertatea de dragul libertății altuia. 

   Dincolo de peroxid, gene false, farduri și ipostaze îndelung studiate, frumusețea Normei Jeane/a lui Marilyn Monroe ținea de modul în care alegea să vadă lumea. Despre această privire în care se reflectă toată posibila frumusețe a lumii vorbește Arthur Miller atunci când îi cere lui Perce, personajul din The Misfits interpretat de Montgomery Clift, s-o întrebe pe Roslyn: „-Cum de ai atâta încredere în priviri? Ca și cum abia te-ai fi născut.”

   Ceea ce face filmul Blonda este să arunce umbre groase tocmai peste această privire plină de încredere. Și trebuie să vă spun că, după ce l-am văzut, lumea mi s-a părut mult mai urâtă.

   Hai, să mă citiți și sâmbăta viitoare, că cine știe ce îmi mai trece prin cap!

 

Daniel TACHE este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național „Constantin  CARABELLA”, din Târgoviște…