Indiscutabil, evenimentul acestei săptămâni a fost înmormântarea Elisabetei a II-a. Mai eveniment decât mobilizarea parțială decretată de Putin.
N-am urmărit întreaga transmisiune. Am văzut doar câteva secvențe: drumul spre Windsor, sosirea la capela St. George. Știu că voi contraria niște sensibilități, dar imaginația de consumator de filme de acțiune și suspans m-a împins să mă întreb dacă nu cumva sicriul era gol. Apoi, când cei opt soldați l-au purtat pe umeri, urcând cu emoție și vizibil efort scara din fața capelei, mi-am revenit în simțiri, dar m-am întrebat imediat ce s-ar întâmpla dacă, Doamne ferește, l-ar scăpa pe jos. Credeți-mă, le-am ținut pumnii.
Ce să spun? Am urmărit cele patru sezoane ale serialului The Crown. Îmi amintesc o secvență în care regina, încă tânără, este singură într-un dormitor imens. Printr-o ușă deschisă, se vede un alt dormitor imens, în care, târziu în noapte, intră prințul Philip și se prăbușește obosit în pat. Scena m-a întristat. Mi-am spus atunci că Shakespeare n-a avut dreptate: nu lumea pe dos este adversarul de neînvins al unei mari iubiri, ci rutina.
Altfel, mi-o amintesc pe Elisabeta a II-a catadicsind cu greu să iasă în fața supușilor pentru a le alina durerea provocată de moartea prințesei Diana. În ciuda admirației și dragostei cu care mulțimea o înconjura oriunde ar fi apărut, Lady Di, nu știu de ce, nu-mi făcuse cine știe ce impresie. Însă Regina Elisabeta a II-a a reușit, cu acea ocazie, să mă impresioneze și mai puțin.
Cât despre înmormântare, ceea ce nu-mi pot scoate din cap este faptul că plimbarea, kilometri întregi, a unui trup neînsuflețit, fie el și al unei regine, plus slujbele aferente, au adus în fața ecranelor 4 miliarde de oameni. Ca să n-avem vorbe, eu sunt progresist. Un progresist moderat, dar oriș’cât… Nu am nicio problemă cu modul în care britanicii se raportează la tradiție. Dimpotrivă. Britanicii au știut să-și păstreze tradițiile și au făcut totodată loc progresului ca nimeni alții. Nu despre asta este vorba. Ci despre motivul pentru care patru miliarde de oameni, din toate colțurile lumii, și-au dat programul zilei peste cap pentru a urmări o înmormântare. Din curiozitate mondenă? Din spaima ancestrală de moarte? Din nevoia de a participa la sacru? Habar n-am.
Carmen Mureșan (Trio Expres), cunoscută și drept Carmen Harra, zice că moartea Elisabetei a II-a a Angliei marchează începutul unei noi serii de schimbări majore la nivel mondial. Așa o fi. Poate din cauza asta și Putin… În plus, nu mai știu unde am auzit că lumii noastre îi merge bine doar când pe tronul Marii Britanii este o femeie.
Totuși, Casa Dragonului, în care matriarhatul pare a fi soluția ideală pentru o lume în care patriarhatul se pregătește să-și dea duhul, îmi place mai puțin decât Urzeala tronurilor. Uite c-am spus-o!
Hai, să mă citiți și sâmbăta viitoare, că cine știe ce-mi mai trece prin cap!
Daniel TACHE este doctor în filologie, critic, istoric literar și eseist, profesor la Colegiul Național „Constantin CARABELLA”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
