„Înapoi la Mill” ar fi titlul acestui artiol. Pastișare a lui Zurück zu Kant, celebra formulă a lui Hermann Cohen, un mare neo-kantian. În secolul al XX-lea s-a recurs la această „întoarcere” la Kant, în sensul că trebuia reluată metoda kantiană de analiză, precum și revenirea la ideile acestuia. Fără o revenire, fără o întoarcere, omenirea nu poate să evolueze sănătos. Asta este una dintre lecțiile filosofiei, predate din antichitate până astăzi. În aceeași ordine de idei, putem spune, pentru lumea politică, că se impune o întoarcere la Mill. La John Stuart Mill, cel mai mare teoretician la libertății din toate timpurile. Societatea și modul în care se acționează în sânul său depind fundamental de ideea de libertate. Modul cum această valoare este înțeleasă și, mai ales, pusă în practică, devine modul propriu al ființării unei țări, a unui sistem politic. Totul se raportează la libertate. Ea dă măsura lucrurilor și acțiunilor din sânul societății. Am mai dezbătut o parte din tezele lui Mill mai ales în perioada pandemiei, când scriam despre cât de departe ne-am îndepărtat de ideile acestea fundamentale, ajungând să atingem cote alarmante de alienare socială. Revin la o idee centrală a lui Mill, pe care o voi prezenta din nou astăzi, sub o altă formă și legând-o de un alt context.
Spune Mill (Despre libertate): „Să ne închipuim deci cazul în care cârmuirea ar fi una cu poporul și ea nu ar intenționa niciodată să-și exercite puterea de constrângere altfel decât în deplin acord cu ceea ce ea socotește a fi vrerea acestuia. Eu însă contest dreptul oamenilor de a exercita acestă putere de constrângere atât prin acțiunile lor, cât și prin acțiunile cârmuirii. O atare putere este ea însăși nelegitimă. Chiar cea mai bună dintre cârmuiri nu este cu nimic mai îndreptățită să o exercite decât ar fi cea mai rea dintre ele. Atunci când este exercitată în acord cu opinia publică, ea este tot atât de dăunătoare, sau chiar mai dăunătoare, decât atunci când este exercitată în pofida acesteia. Chiar dacă întreaga omenire, cu o singură excepție, ar fi de aceeași părere, și doar o singură persoană ar fi de părere contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptățită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi îndreptățită aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire. […] Cei ce refuză să asculte o opinie deoarece sunt siguri că ea este greșită presupun că certitudinea lor este unul și același lucru cu certitudinea absolută.”
Ce ne spune acest text? Libertatea, în cele din urmă, nu este o chestiune de cantitate! Atunci când măsori libertatea în termeni cantitativi, ai distrus-o! Complet! Libertatea, altfel spus, mai teologal, este precum harul; sau, cum ar spune C-tin Noica, este un holomer, adică „partea conține în sine întregul absolut”. Individul, ca parte, deține toată libertatea care există în lume. Libertatea întregii omeniri „este egală” cu cea a unui singur individ. Când o flacără de lumânare dă lumină unei alte lumânări, aceasta din urmă, cea care primește, nu o împuținează pe prima, cea care dăruiește. Dacă distrugi libertatea unui singur individ, ai distrus întreaga libertate care există în lume. Dacă nu-i permiți unei persoane să-și exprime liber un gând sau o acțiune, atunci acea persoană este la fel de îndreptățită să împiedice întreaga omenire să se manifeste într-un fel sau altul. Acesta este „mecanismul” care stă în spatele formulei mai cunoscute: „libertatea mea se oprește acolo unde începe a ta.” A suprima o libertate înseamnă a suprima întreaga libertate a lumii.
De ce vorbesc despre acest principiu? De ce vă aduc înapoi la Mill? Pentru că are legătură cu Fenomenul Doicești. Pentru că are legătură cu discursul dominant, cum îl numește L. Mucchielli, director CNRS, sociolog. O companie, susținută de o seamă de instituții politice, religioase, științifice chiar, dorește să facă un imens experiment la Doicești, lângă Târgoviște. Adică dorește să facă o centrală nucleară. Nu reiau povestea, căci am reluat-o de multe ori. Această construcție este susținută cu argumente economice și cantitative de un întreg aparat de stat. Putem să spunem că este o „acțiune a statului”. Numai că această „acțiune” nu este una care ia în calcul efectele asupra individului. Adică, în acest caz, Statul se comportă ca un tiran – tirania majorității, cum spune Mill, care este cea mai rea dintre toate câte există. Spune Mill: „S-a constatat acum că expresii precum „autoguvernare” sau „puterea exercitată de popor asupra lui însuși” nu exprimă adevăratele stări de fapt. „Poporul” care exercită puterea nu este totdeauna unul și același cu poporul asupra căruia se exercită ea; și „autoguvernarea” de care se vorbește nu este guvernarea fiecăruia de către sine însuși, ci a fiecăruia de către toți ceilalți. În plus, voința poporului înseamnă, practic, voința unei părți, care este cea mai numeroasă sau cea mai activă parte a poporului, a majorității, sau a acelora care au reușit să se facă recunoscuți drept majoritate; poporul, așadar, poate voi să oprime o parte a sa, iar precauțiile luate împotriva acestei oprimări sunt la fel de necesare ca și precauțiile luate împotriva oricărui alt abuz de putere.” Nimeni nu mai veghează asupra tiraniei majorității despre care vorbește Mill. De aceea abuzurile se țin lanț. Statul dorește să construiască o centrală nucleară în ograda unei minorități. Pentru a merge în linia gândirii lui Mill, să vorbim despre un individ. Numiți-l Doicești – căci e vorba despre o comunitate mică – sau Târgoviște-Pucioasa, căci sunt „gard în gard” cu centrala asta, sau puteți să îl numiți chiar Gheorghe, cel care are gardul lipit la modul propriu de renumita viitoare centrală. Acest Gheorghe este supus acestei tiranii a majorității. Cum? Să presupunem că Statul/poporul se înșală, iar ideea acestei construcții-experiment este una extrem de proastă, de rea pentru individul Gheorghe, căci îl pune în pericol, îi infectează mediul etc. (Argumente în acest sens au fost aduse, niciunul dintre acestea fiind, în schimb, subiect serios de discuție din partea Statului; ba, mai mult, acesta rămâne complet mut în fața lanțului de argumente care arată în ce eroare cumplită se află Statul care persistă în prostie). Să presupunem că Gheorghe are dreptate când spune că libertatea sa îi este suprimată, căci are dreptate să se simtă în pericol ș.a.m.d.. În afară de faptul că vocea lui Gheorghe nu se aude nicăieri, căci e suprimată de discursul dominant al poporului, dreptatea se presupune că ar aparține celor care, de fapt, nu au dreptate. „Dreptatea” lor decurge din nimic altceva decât din aceea că sunt mai mulți. Mai mulți, dar nedeținători ai adevărului. Dacă argumentul merge mai departe și am spune că, totuși, poporul a făcut un calcul și a văzut că merită totuși să fie pus în pericol Gheorghe, căci avantajele sunt mai mari decât dezavantajele (economice, de sănătate etc.) atunci, în virtutea lui Mill, și Gheorghe este direct îndreptățit să reacționeze la fel față de întreaga țară, de întreg poporul. Gheorghe are dreptul să pună în același pericol întreaga națiune! „Poporul” de la Suceava este complet dezinteresat de soarta lui Gheorghe, căci e „departe” de el. La fel este și Gheorghe atunci față de cel de la Suceava! Dacă sucevenii susțin proiectul acesta, căci lor le aduce numai beneficii, în ciuda pericolului în care este pus Gheorghe, adică „sacrificat”, atunci și Gheorghe susține ca sucevenii să fie tampon pentru o invazie rusă, de exemplu, bazându-se pe același principiu.
Cum analizezi și cum compensezi această tiranie a majorității și a discursului dominant care sufocă orice alt discurs? Veți spune că ceea ce fac eu este un discurs care se exprimă în favoarea lui Gheorghe, deci, nimeni nu mă împiedică să public acest text în gazetă. Argumentul nu se susține, căci este vorba aici despre o fățărnicie, despre o falsă exprimare. Acest discurs este „tolerat” de fapt de stat doar atât timp acesta și-a făcut niște calcule și îi cunoaște limitele sau „ineficiența”. Adică își cunoaște „electoratul”, gradul său de neimplicare civică, indiferența socială care naște monștri, dar monștri utili politic etc. Imediat ce aș deranja, ce aș putea să mobilizez o masă de oameni prin acest discurs sau altele, modul de limitare a libertății va interveni imediat. Prin serviciile aflate în slujba statului, prin denigrări, prin „reduceri la tăcere”, prin mecanisme de contracarare care vor respecta lozinca machiaveliană: „scopul scuză mijloacele”. Vor intra în joc cantitățile. Cine strigă mai tare? Cine are „mai multe voturi”? Spune chiar Mill: democrația este singura formă politică prin care poporul nu poate avea conducători mai buni decât cei pe care îi merită! Așa că discursul meu este doar o vorbă în vânt, căci nu produce niciun efect, căci rămâne la nivelul unei simple informări ineficiente la nivel de câțiva indivizi care oricum nu vor trece la acțiune. Iradiați-l pe Gheorghe! Gheorghe este îndreptățit să iradieze întreaga țară! Gheorghe e sufocat de Stat, sacrificat! Gheorghe are dreptul să se revolte în orice formă posibilă pe care acesta și-o poate imagina! Statul, chiar dacă nu are dreptate, ucide atât dreptatea cât și libertatea! Gheorghe a anulat libertatea statului, căci acesta i-a anulat libertatea lui Gheorghe! Împotriva unei tiranii ai voie să lupți cât de murdar dorești! Nu există onoare în asemenea luptă, căci onoarea a fost anulată de cel care a declanșat conflictul! Nu poți lupta cu floreta cu cel care te iradiază și te calcă în același timp cu șenila!
Noroc că realitatea nu se reduce la argumente! Noroc că realitatea – mai ales cea economică – luptă pragmatic și învinge întotdeauna. Cu alte cuvinte, știe întotdeauna cum să stârnească pe indivizi să acționeze în avantajul său, apăsând pe butoanele satisfacerii dorințelor care se materializează în Zeul Ban. (vedeți imensa listă de „sponsorizări” făcute de Nuclearelectrica! Normal, dezinteresat, după cum spune Statul!) Mai ales în vremuri de restriște, când individul nu mai este cetățean, căci și-a anulat acest titlu prin indiferența afișată, iar statul te strivește în mod tiranic, invocând formula: „proști, răi și în neadevăr, dar mulți!”