TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Victimizarea ca armă

            Istoria victimelor începe cu Antichitatea! Victimă este cel slab, cel cucerit, sclavul, neputinciosul, bolnavul și cel care suferă oprobiul public. Darwin, mai târziu, ar fi spus că mecanismul selecției naturale se bazează pe un proces de interacțiune dintre cel puternic și victimă. Religia este plină de victime. Țapul ispășitor, după cum spune R. Girard, reprezintă o victimă stranie. Este pentru prima oară când conștientizăm că victima poate să devină necesară! Pentru binele societății, pentru binele unui grup, se impune a apela la un țap ispășitor. Este victima nevinovată dar care trebuie să fie făcută vinovată de ceva fictiv, chiar dacă ar încălca dreptatea, pentru a putea ca o tensiune socială să fie dezamorsată. Iisus Hristos este – sau ar fi trebuit să fie – ultimul țap  ispășitor. Cel mai nevinovat Om care devine victimă. Un paradox, căci definiția victimei este următoarea: „Persoană care suferă chinuri fizice sau morale ca urmare a greșelilor sale sau ale altora ori a unor catastrofe naturale.” (Dex) Sunt două componente care constituie victima: suferința și vina! La suferință nu mai lucrăm, căci este evidentă. Problema stă în „vină”! Ce vină să îi găsești lui Iisus? Ce vină să îi găsești unui copil pentru a-l omorî? Ce vină să îi găsești unui vinovat? O inventezi, atunci când nu o ai! Și în felul acesta victima apare!

            Dar cum poți transforma victima / victimizarea într-o armă? Cum adică, cel vinovat, cel care nu este puternic, poate să devină sau să capete o forță anume? Da! Cei care au inventat acest lucru sunt… gânditorii socialiști. Cei de stânga! Inițial s-a plecat de la exploatare. Proletariatul a fost o întreagă clasă victimizată. Exploatată de burghezie și de cel bogat. Apoi, s-a trecut la întregi națiuni – coloniile. A fi victimă înseamnă a fi slab, mărunt și, mai ales…. nevinovat! După principiul hristic. Minunata lume nouă în care omenirea a intrat după inventarea comunismului a făcut posibilă victimizarea ca armă. Partea leului, cea care este dobândită printr-o luptă – nedreaptă, după cum se spune de cele mai multe ori – poate să întoarcă armele prin ridicarea victimei la un nivel de putere. Soldatul poate să fie victimă în fața unui alt soldat mai dibaci decât el. Un civil poate să fie victimă – colaterală, adică neintenționat – a unui conflict care se desfășoară în preajma sa, suflul prinzându-l în acel iureș care îl transformă astfel. Vinovată sau nevinovată, victima este prezentă peste tot. Dacă nu reușești să faci ceva, urli în piața publică, spui că ești victima unei agresiuni oarecare. Ceilalți vor empatiza imediat și vor privi urât la agresorul invocat de victimă, fără să verifice dacă victimizarea nu este imaginară! Lucrurile se dau peste cap! Pușcăriașul devine victimă, deși el este în mod îndreptățit să fie victimă a lipsei de libertate! Hoțul devine victimă dacă i se pune cătușele! Politicianul care a fost prins cu cârnatul în sac devine și el victimă! Politicianul care ajunge în pușcărie țipă tare că este victima unei înscenări și merge până acolo în a se compara cu adevăratele victime nevinovate, așezându-se pe sine pe cruce alături de Iisus, sau Steinhardt.

            De fapt, ce se petrece? Răul și-a dat seama cum să exploateze situația țapului ispășitor. Și-a dat seama cum să facă să-l înlocuiască pe Iisus, să se folosească de nevinovăție și puritate pentru a le transforma în bunuri de utilizat în propriul avantaj! Evreul a fost victimă – nevinovată, țap ispășitor – în secolul trecut. S-a victimizat, și pe bună dreptate! Numai că sub pulpana victimizării se poate ascunde și ceva oribil. Cum să te mai cerți cu o astfel de victimă, cum să îi spui lui Elie Wiesel ceva sau să îl refuzi pe cutărescu în a-ți intra în casă, dacă acesta este victimă eternă. O victimă în fața căreia trebuie să te ploconoști și să te închini, altfel, în mod automat ești un nemernic?! Sau, după ce musulmanul Hamas aruncă în aer nevinovați, omoară până și câinii din familiile care nu se pot apăra, tot el este victimă în săptămâna următoare, iar toată lumea musulmană urlă cât de nevinovați sunt cei care mor de bombele aruncate de celelalte victime de astă dată. Dacă iei apărarea uneia dintre victime, înseamnă că ții cu cealaltă, deci ești un nemernic că nu te închini și în fața celeilalte! Dacă iei apărarea amândurora, nu faci mare brânză, căci în curând vei fi târât și tu în povestea asta, căci doar războiul și ura cer continuu suferință a o măcina! Toți suntem vinovați fără vină, aparent, după aprecierile individuale, toți suntem victimele cuiva, toți ne victimizăm, sperând astfel să obținem un oarecare avantaj! Foarte bine! Să facem acest lucru! Dar nu mai invocați pe Iisus în toată povestea asta! Nu există nicio asemănare între victimizările acestea perverse și Iisus! Iisus nu s-a sacrificat, nu a acceptat paharul vinovăției pentru a trage un avantaj anume. Asta o face victimizarea ordinară, umană! Cea care izvorăște dintr-un sentiment de vină atât de mare, încât omenirea s-ar dori ieșită cum-necum. Chiar și călcând în picioare și răstălmăcind totul. Cine e de vină? Americanul? Rusul? Chinezul? Evreul? Musulmanul? Toți! Fără excepție! Vinovați până la sfârșitul timpurilor! Pe păcatele acestea cine le va spăla? Încâlceala păcatelor este atât de mare încât nu ai unde să privești! Numai o instanță transcendentă ar putea să mai desfacă nodul acesta! Așa că omenirea poate să urle cât vrea și cum vrea, umflându-și mușchii acum, victimizându-se apoi! Adevăratele victime nevinovate nu fac nimic altceva în afară de a suferi! Căci nu pot sau nu au timp să oprească această mascaradă mizerabilă a unei omeniri care merită să se stingă, căci nimic nu a înțeles din existența sa. Dacă mii de ani clădești și evoluezi spiritual, doar ca totul să se termine într-un imens război în care vinovați ar fi toți, înseamnă că nimic nu s-a clădit și nimic nu a evoluat spiritual. Doar iluzii și măscări!