TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Unde ne-am mai putea retrage?

    Acum câteva luni am avut o discuție foarte interesantă cu un mare medic român. Discuția trecea de la durerile mele de pacient la tot felul de paranteze culturale sau psihologice, mai lungi. Cum am norocul să cunosc acest medic – care este considerat de mine holist, căci orice problemă de sănătate aș avea, o așază în contextul organismului meu sau, cu alte cuvinte, nu tratează boala, ci pacientul – avem multe discuții aparent „pe lângă” subiectul strict medical. Astfel, la un moment dat i-am spus că sufăr enorm de o imensă lehamite. Lehamite de omenire și, mai ales, de mine. Nu prea mai fac „performanță” în nicio direcție profesională, simțind că sunt blazat, complet dezinteresat, trăind într-un mediu care îmi adâncește și mai mult aceste lucruri, iar eu ies greu din iureșul acesta; nici cartea nu-mi mai place (iar asta e grav, căci dacă și de citit mă las, m-am dus…), mai nimic nu-mi mai produce plăcere etc. Răspunsul m-a uimit și m-a înfiorat în același timp: „Ce performanță, domne’, ce să faci/construiești ca să îți facă plăcere? Auzi tu, în vremurile astea tu vrei să faci performanță? Să creezi ceva bun? Spune „merci” dacă supraviețuiești, mulțumește-i lui Dumnezeu că ești în viață! Trăim vremuri care, din punct de vedere social, politic, cultural și cum mai dorești dumneata, vibrează într-un ritm care este impropriu vieții, impropriu creației…” Dacă are dreptate omul ăsta? De când mi-a spus aceste lucruri, văd la tot pasul dovezi care să ateste ceea ce spunea medicul respectiv. Și am făcut un clasament al celor mai dure argumente că trăim niște „crize” fără precedent, care ies din graficul crizelor de până acum prin care omenirea a trecut. De ce cred că ar fi altfel decât a mai fost în istorie? Pentru că implică întreaga planetă! Pentru că fenomenul se aplică unei mase critice de oameni, iar acest lucru produce efectul unei bombe nucleare. Nu vorbim despre crize insulare, care s-ar mărgini doar la niște granițe geografice sau naționale. Este o criză ontologică dublată de una antropologic-biologică. Natura se clatină. Omenirea, urcată până în vârful Turnului Babel al Rațiunii și „Civilizației fără precedent”, pare că se aruncă în cap. Indicatori științifici arată cum ne imbecilizăm de la o zi la alta – și este vorba despre o imbecilizare măsurată științific, adică una biologic demonstrabilă, precum o formulă matematică. 

    Cum ar fi lucrurile altfel când vezi oameni de peste tot – rari, bineînțeles – care își arată indignarea că Omenirea secolului al XXI-lea este capabilă din nou de a face războaie? Am văzut ruși care se mirau că așa ceva este posibil, francezi, nemți, spanioli, români… Veți spune, desigur, că războaie au fost fără încetare, chiar și după al doilea război mondial. În Irak, Afganistan… Serbia chiar, lângă noi… Cădeau bombe și acolo și ucideau oameni nevinovați. Da, sunt războaie la fel de condamnat precum cel de lângă noi, de acum! Dar nu am făcut nimic pentru a le împiedica la momentul respectiv, căci erau războaie departe de Europa, erau războaie în care țineam partea sau închideam ochii în fața Unchiului Sam, care, de bine, de rău, ne este simpatic, căci ne-a scuturat de praful comunist. Și ce este mai rău pe planeta asta decât comunismul? Sau decât bocancul rusesc? Nimic! Acum, în schimb, s-a sucit povestea. Vine frigul, winter is coming!, spun chiar rușii. În mod clar lumea civilizată s-a plasat imaginar în scenariul unui rău absolut – și nu cred că este chiar atât de departe de adevăr – în imaginea Nordului de unde va veni iarna. Nu știu de ce, dar eu unul nu vreau să trec din nou sub o presiune de tip sovietic, care să ne întoarcă din nou cu secole în urmă. Indiferent ce agendă ar avea Unchiul Sam, care nu este deloc simpatic nici el, căci prea joacă rolul unei curve de bordel. Unde să te ascunzi de lumea asta? Unde să te retragi? Omenirea aceasta te prinde oriunde ai merge. Mâna lungă a omenirii bolnave te prinde și pe fundul oceanului. De aceea imaginarul social propune soluții ciudate – de părăsire a planetei. Dar ce facem noi, ăștia care nu prea avem unde merge? Nici în casă nu mai poți să te refugiezi, căci spațiul privat este chiar pus sub semnul întrebării. Nu poți să te încălzești cu nimic, nu poți să respiri mai nimic, căci omenirea rațională și aflată pe culmile absolute se joacă cu bombe în jurul celei mai mari centrale nucleare din Europa. Idiocrația infestează întreg spațiul planetar. Unde să te retragi? Unde să te mai duci, („măi bețivule”, vorba lui Toma Caragiu), căci nimic nu mai e… Lumea se năruie cu o forță uimitoare, iar noi încă spunem că nu are cum să ajungă ruinarea până la noi. În cartea A 25-a oră, a lui Virgil Gheorghiu (după care s-a realizat și minunatul film cu Anthony Quinn), personajul central, țăranul Moritz, din satul Fântâna, spune când aude că a început războiul în Europa: „Și ce înseamnă asta pentru Fântâna?” Nimeni nu îi poate răspunde, iar el plutește în naivitate până când omenirea îl strivește definitiv. Toți suntem niște personaje Moritz, iar dacă personajul cărții ar avea o scuză pentru naivitatea sa, pentru lipsa de cultură socială, politică, specifice perioadei celui de-al doilea război mondial într-un mediu rural din România, atunci noi nu avem nicio scuză să mai spunem așa ceva, căci noi trăim de ceva zeci de ani într-un imens sat „Fântâna”. Îi se mai spune și Satul Global. Iar tu să stai în satul ăsta și să îți vezi de ale tale, căci incendiul din capul ălălalt al satului nu te privește, ăsta e semn clar de prostie. Dar nu este doar o prostie pură, ci și o imensă neputință. Individul este șters, este doar un element cu adevărat insignifiant în ecuația socială. Niciodată în istoria omenirii individul nu a contat atât de puțin ca acum. Niciodată în istoria omenirii individul nu a fost mai neputincios. Iar Satul Global este cumplit de strivitor, irațional și diabolic. Unde să fugi de tăvălugul său?