TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Un dialog despre alegeri

Nu am să încetez să fac reclamă filmului serial care „bate” Las Fierbinți. Este vorba despre Mangalița (cu accent pe „i”). Este înfiorător, cutremurător. Râzi și plângi în același timp. Nu am văzut nimic mai real decât acest film. Nicio construcție fictivă nu poate să redea realitatea atât de brutal și frust. Am început să „citesc” lumea, când merg la cumpărături sau pe stradă, exact ca în acest film. Și senzația este și mai cutremurătoare. Am să vă descriu următorul dialog la care am asistat fără să vreau.

            Centrul vechi. Târgoviște. Lângă ghereta unui paznic care păzește nimic. Intrarea pe Centrul vechi? Dă din când în când într-o parte o ruginătură de panou, strâmb și cu vopseaua sărită, pe care parcă scrie „Accesul interzis”. El face onorurile panoului ruginit, sudat anemic de un schelet de fier forjat strâmbat de câte roți l-or fi călcat, atunci când un riveran intră cu mașina la cele câteva case în care se mai locuiește pe aici, sau mașinile cu marfă. De astă dată intră un nenică cu Dacia, la prima casă. De fapt, deschide porțile de fier, cele din 1975, pentru a băga sub un fel de polatră mașina respectivă. Nenicul nostru are șapcă de maistru fruntaș, alura de comunist sau de nostalgic. Îi citești în ochi siguranța de sine și nostalgia după niște vremuri de mult apuse. Lângă el, paznicul și încă două persoane. Stau la o vorbă, înainte de a băga mașina sub polatră. Despre alegeri, normal. Eu aștept pe cineva în stradă, iar ei mă văd și încep să vorbească tare, ca să fie siguri că aud și eu ce spun ei, adică vorbesc și așa, ca dând o lecție de cum se merge la vot și ce ar trebui să votăm. Din când în când aruncă o ocheadă spre mine, ca să îmi urmărească reacțiile pe chip. Sunt experți în micro-expresii, căci ei sunt toți fini psihologi. De aceea le dau din plin, căci mă scălâmb și fac grimase pe care nu le înțeleg nici eu. Doar așa, ca să le dau satisfacție – adică să le dau impresia că m-am enervat, deși mă doare în cot de lecția lor de cultură politică. Ei se ambalează pe măsură ce mă văd „activ” și „reactiv” la vorbele lor. Nenicul, cu mâinile în buzunar până la genunchi, aruncă: „Normal, Simion e soluția! Ne-am săturat de ăștia. Ăsta face ce spune, domn’e, e clar!” Paznicul: „Nu cred că iese Simion. Nici măcar Ponta al meu. Păcat!” Nenicul: „Păi, cin’ să iasă atunci? Pe cine să votăm? Ăla nu e bun, ăla nu e bun, care e, domn’e, bun?” Paznicul: „Habar nu am. Dar să știți că toți oamenii ăștia cu carte cu care am mai vorbit, intelectualii, toți spun că Nicușor Dan!” „Cine? Ce să îți spun! Dar ce e de capul ăstuia?” Paznicul: „Ar fi cel mai curat dintre ăștia! Toți hăiălanți sunt mânjiți din cap până în picioare!” Maistrul fruntaș: „Du-te, domn’e, d’acilișa, ce curat e ăsta? Ce e de capul lui?” Paznicul: „Are studii, domnule, are studii în afară.” Nenicul: „Are pe mă-sa! Ce studii? La Valahia?” Nenicul mă privește fix, ca și cum m-ar cunoaște. (Aici ridic o sprânceană. Îmi stă pe buze să întreb ceva, dar mă abțin). Nimeni nu e profet în țara lui. Normal, nenicii scuipă pe tot ce e autohton. Ei se pricep la tot, inclusiv la „ce le poate osul ăstora care se cred profesori universitari”. „La Oxford, domnule, la Sorbona, ceva d-astea grelili.” Sunt uimit că paznicul știe de „Oxford/Sorbona”. Nenicul i-o taie brusc. „Lasă, că știu eu pe ăștia. Toți studiază pe colo, apoi vin aici și se fac mari.” Un trecător se oprește, intră în vorbă cu ei: „Ce spui, omule, nu e bun? Dar cine e bun? Crin ăsta? Sau cum i-o zice, Căcărău?” Nenicul: „E mai bun și ăsta, nu ca Simion, dar e mai bun, că e de-al nostru.” „Adică, cum?” „E uns cu toate alifiili, se descurcă bine… Auzi, a stat degeaba 10 ani pe banii nevestei! E tare, omul ăsta! Merită! E un model de urmat! Și apoi, mai rău ca Iohannis nu are cum să fie. Are vorbili la el. E dăștept!” Și râde, făcând cu ochiul, bucuros că a zis ceva spiritual. Un al treilea individ, care până acum a tăcut și doar a observat doct ce se petrece în jur: „Suveran să fie! Iubitor de țară! Simion ăsta vreau să văd că se ține de cuvânt și ni-l aduce înapoi pe Georgescu. Ăsta e mare om. Cumpătat! Ne scapă de rahatul ăsta de UE!” Trecătorul care s-a oprit: „Ăsta cică e profesor la Ploiești, parcă. Altceva, domnule! În fine, dar UE ne-a făcut să fim astăzi unde suntem. Ne-au dat la bani, dar noi nu am fost în stare!” Nenicul (atoateștiutor, sigur absolut pe sine): „Ne-a dat pe dracu! Le-am plătit însutit toate! Acum ne dau gândaci și homosexuali. Plus ucraineni nenorociți. Ce treabă avem noi cu ei, domnule? Să se predea. Ucraina nici nu există. Rusia este acolo. Au dreptul să îi invadeze.” Simt cum sângele îmi vine în cap. Mă gândesc să înjur neaoș și să plec. Mă abțin. I-aș scuipa! Nu e frumos! Mă gândesc la Mangalița. Filmul. Văd totul ca o secvență de film și îmi dau seama că nu ai cum să lupți cu așa ceva. E granit totul. Mă îndepărtez. Renunț să mai aștept persoana. Îi dau un mesaj că mă găsește mai încolo, într-o cârciumă. Mă duc să beau ceva, să mă răcoresc.

            Ce faci cu o asemenea națiune? Ce faci cu nenicii care votează? Au drepturi, nu? Și sunt mulți, incredibil de mulți. E normal, absolut normal în lumea de astăzi, descărnată de valori și principii, de morală și respect pentru omul care ocupă este profesionist în ceea ce face, fie el instalator sau profesor, ca acest fenomen să existe și toți neaveniții să își voteze neaveniții lor și să își bată joc de cei care au o valoare anume. Cum să îi explici că un om care nu are nicio meserie sau care este praf și pulbere în meseria lui, căci până și confrații râd de el, va fi automat o nulitate nocivă dacă este aleasă într-o poziție de putere în locul unui om care știe meserie sau care are ceva performanțe la viața lui? Cred că nu e de făcut nimic altceva decât să te enervezi și să te duci la vot să te răzbuni cumva. Dar cum? Cauți în butoiul cu apă de hazna ceva mai curat. Găsești un cotor de măr. Îl scoți de acolo, îl ștergi cu mâneca, și îi aplici ștampila. Apoi, din nou, te rogi la Dumnezeu să nu regreți că iar ai votat prost. Îți e rușine că a trebuit să mesteci în butoiul cu apă de hazna și că participi la această șaradă. Că ai băgat mâinile până la umăr în butoi, că ți-ai băgat și capul, apoi că a trebuit să îți umfli nările cu miasma apei de canal, dând într-o parte toate resturile și scursurile pentru a găsi ceva care să „merite”. Schopenhauer spunea foarte bine: „Când pui o lingură de vin într-un butoi cu apă de canal, obții…. apă de canal. Când pui o lingură de apă de canal într-un butoi cu vin, obții… apă de canal.” Sau, cum spune Orwell (dacă o fi spus-o el, că am văzut-o pe facebook): „Nu poți reclădi o națiune cu aceiași oameni care au prăbușit-o”.

            Să trecem la un alt ton acum. Dincolo de tragedia situației în care ne aflăm, realitatea e cu mult mai cruntă. Asta pentru că avem de-a face cu un imens furt. Este vorba despre un furt galactic. Diabolic. Nu, nu mă refer la furtul votului. Povestea cu CCR, anularea și altele. E mult mai gravă situația.

            Fondul mentalului social a identificat și s-a manifestat puternic în legătură cu o situație care era deja tragică. Adică o incapacitate a clasei politice care s-a blocat în incompetență, corupție și prostie. Așadar, s-a manifestat acest lucru prin exprimarea nemulțumirii, căutând să o pedepsească crunt. De bine, de rău, mentalul acesta căuta să pedepsească prin introducerea unei figuri cu totul și cu totul altfel. Oricum ar fi ea, chiar răul absolut, așa cum spuneam că se va vota și s-a votat, dar să fie un rău care să îi pedepsească pe „ăștia” de la putere care putrezesc acolo de zeci de ani. Cam asta era ideea. „Vom vota răul cel mai mare de astă dată!” Și s-a căutat în figura acestui straniu personaj, Simion, apoi Georgescu, să întruchipeze acest rău. Chiar oameni întregi la minte, cu carte etc. Este de înțeles acest lucru. Își permit să facă o asemenea alegere în bătaie de joc, căci se impunea o pedepsire a clasei politice. Sunt perfect de acord cu acest lucru. Cred că acest fenomen nu este specific numai românului. Americanul a făcut același lucru. Voia neapărat să pedepsească abuzul de putere al Statului și al reprezentanților săi. Problema pe care o văd a fi cu adevărat gravă este că această poveste devine fără sfârșit. De la un vot de blam, de pedepsire, se pare că lucrurile au degenerat. Mesajul nu a fost înțeles, asta pentru că nu are cine să înțeleagă ceva, căci sunt cumplit de analfabeți. E adevărat, veți spune, dacă semeni vânt, culegi furtună! Nu contest asta, era un risc. S-a constituit un pol al celor care se numesc „suverani, patrioți, independenți, anti-sistem etc.” În fond, aceștia au dreptate. Nu pot să nu le dau dreptate. Ceea ce nu pot, în schimb, să înțeleg, este cum de pot fi atât de orbiți de faptul că li s-a furat totul! Idei, principii, dorințe. De cine? De către niște caricaturi umane. Dacă ar fi fost doar proști, așa cum am mai pățit-o în politică, mai era cum mai era. Dar acum suntem în pericol de moarte din cauza faptului că acești hoți nu sunt „doar” proști. Sunt și diabolici, căci aceștia sunt strâns legați și de sistem, și de Rusia. Iar a fi simpatizant al Rusiei, chiar și prin a nu vorbi niciodată despre Rusia, ascunzându-te în spatele unor vorbe goale de genul: „Nu mă interesează Rusia, pe mine mă interesează România, să fim liberi și independenți!”, înseamnă să fii părtaș la trădarea de țară. Ți se anulează patriotismul de care te agățaseși mai devreme. Dimensiunea acestei orbiri este de-a dreptul de necrezut. Le-am vorbit unor tineri luni de zile despre filosofia politică – credeți-mă, nu am făcut nici apologii, nici nu am ținut partea vreunui candidat sau altul – doar am relatat ce spune manualul despre comunism, nazism, extremisme, socialism, capitalism, liberalism etc. Cum eram întrebat și despre ce se petrece mai exact la noi din decembrie încoace, a trebuit să o iau de la Adam și Eva. Le-am dat cărți să citească – căci nu este bine să te creadă nimeni pe cuvânt – de la Ierunca și Goma, până la Soljenițîn și Suvorov. De la istorici până la filosofi; de la vest, la est, din antichitate până în zilele noastre. Rezultatul acestor discuții, prelegeri? Un imens scuipat în față din partea lor. Știți povestea: am găsit, zeflemitor și în bătaie de joc, ca un fel de „facem ceva pe tot ceea ce ne-ați spus!”, scris pe tablă elogii aduse lui Stalin, Hitler, Putin, Comunismului… Am râs, probabil spre surprinderea lor, și am întors și obrazul celălalt. Ce poți face? Totul sună a condamnare. A hoție pe față.

            Apoi, mai vine o imensă flegmă aruncată în obrazul omului care aderă la valori creștine, europene. Clasa aceea politică pe care doreai să o pedepsești, spune că a „priceput mesajul”. Că, gata!, acum se trezește și va face cele necesare. Și, ce face? Când te așteptai să dea un candidat la președinție vreun academician, vreun intelectual rasat – e președinte, la naiba!, adică e fața noastră în lume – clasa aceasta reșapează toate ruinele și monumentele de imorali și incapabili, dovediți a fi astfel, căci au făcut parte din cea mai adâncă parte a butoiului cu apă de canal. Na, poftim! Alege! Băgați adânc mâna după acel cotor de măr și puneți ștampila pe el. Trist este că, de astă dată, chiar este nevoie să băgați adânc mâna în acest butoi. Nu poți alege nealegând, așa cum am fi putut face în alte dăți. Butoiul oricum va exploda și ne va împroșca pe toți cu fecale politice. Așa că merită să vă afundați după acel cotor de măr pe care să-l ștergeți cu mâneca. Vă țineți de nas, și vă rugați lui Dumnezeu să nu fiți din nou dezamăgiți de alegerea făcută, ca data trecută și ca altă dată și ca întotdeauna. Poate ar fi bine să schimbăm metafora lui Schopenhauer cu butoiul cu apă de canal și să ne gândim mai degrabă la o Pasăre Phoenix. Cam este cazul să nu ne ucidem definitiv! Votați cu oricine are un dram de moralitate, are studii serioase făcute, este apropiat de valorile creștine și europene! Orice altă opțiune ne-ar arunca în iad. Din nou!