TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Un caz à la Molière

De când mă știu am crezut că personajele absolut negative se găsesc doar în cărți. „Nu poate exista așa ceva în realitate”, îmi spuneam adesea. În realitate ai multe nuanțe de gri, niciodată negru pur! Probabil am gândit așa datorită faptului (sau „din cauza”, nu îmi dau bine seama) că mi-am început „cariera” de cititor cu basmele lui Petre Ispirescu; printr-a treia… În cele pozitive am crezut cu tărie. Aveam și câteva exemple… sfinții există și încă cred cu tărie asta! Cu timpul, însă, am văzut că situația e mai nuanțată. Adică răul din lume nu poate fi cuprins în cărți. Imaginația face un pas înapoi în fața realității! Răul este mai mare, mai mult și mai nuanțat decât binele. Când am dat peste Molière, m-am crucit! Cu el am început alfabetizarea socială! Iar de atunci mă tot urmărește…. L-am preferat pe Corneille, căci e mai optimist și mai centrat pe valorile înalte morale. Pare mai educativ, pe când Molière e prea descriptiv, prea îmi arată direct peisajul uman. Iar apoi am dat peste Beaumarchais – ăla cu nunta (lui Figaro) și cu bărbierul (din Sevilla) – care se apropia din nou de Molière. Când am descoperit un detaliu cu privire la Beaumarchais, mi-am spus că asta vreau și eu să fac în viață….Am spus-o într-o doară, dar se pare că ceva în mine a luat în serios asta, căci iată-mă astăzi vorbind despre un caz Molière. Dar să îmi termin ideea cu celălalt scriitor. Uneori, Beaumarchais era invitat la tot felul de baluri unde era privit ca o vedetă – avea succes omul, ce vreți?! – dar de multe ori nobilii îl priveau de sus, căci nu avea „origini sănătoase” (în logica burgheză de astă dată). De aceea încercau să râdă de el sau să îl pună în situații jenante. Odată, spune unei persoane îndoielnice moral: „Am să vă fac „vedetă”, căci am să vă plasez în istorie, descriindu-vă așa cum sunteți, pentru ca toată lumea să știe cât de jos sunteți!” Se pare că această vorbă a lui Beaumarchais mă urmărește și astăzi, căci fac ce fac și ajung mereu în a descoperi vedete tot felul, caractere care mă uimesc până în străfunduri. Scriu despre ele pentru că nu îmi vine să cred că ar fi adevărate! 

Iată, așadar, o poveste despre care nu am scris niciodată, dar soarta a făcut ca povestea să se actualizeze, adică să revină în prim plan! Și să mă ducă din nou cu gândul la Molière. Cu cine m-aș identifica eu, totuși, la Molière? Oricât o dau după coteț, mai pe românește spus, ajung mereu la Orgon. Eu, alias Orgon, este un personaj credul (piesa Tartuffe – sau Impostorul) predispus să creadă în mod nejustificat într-o autoritate aparentă sau într-o falsă virtute. Cel mai grav este că Orgon ăsta vede virtuți acolo unde ele lipsesc cu desăvârșire sau sunt chiar înlocuite cu adevărate invalidități morale. 

Acum un an și ceva – chiar doi, trei ani, de fapt – m-am confruntat în carne și oase cu madame Tartuffe. Aceasta încarna chiar mai multe personaje literare, dar pentru a rămâne în limitele lui Molière, mă rezum doar la acest personaj. Asta pentru că este dificil să cuprinzi răul, căci numele lui este Legiune. Mai ales când ai de-a face cu doamna Tartuffe în carne și oase. În fine, madame Tartuffe – cea reală – este exact ca personajul lui Molière: o ipocrită și coruptă, cu afinități securistice bine știute, care a exploatat din plin aparența de virtute și profesionalism pentru a obține avantaje personale. Profită din plin de personajele naive – și astea sunt de condamnat, că prea sunt naive – precum Orgon. Era chiar o vreme când madame Tartuffe a mea era chiar braț la braț cu un alt personaj, de astă dată cu mult mai periculos și mai cutremurător, dar asta este o altă poveste… Oricum, dacă pui într-o cameră pe madame Tartuffe și pe madame Cealaltă (pe aceasta o numesc madame Harkonnen, după baronul vestit din Dune), nivelul de toxicitate din aer poate să devină atât de mare încât simți cum se deschid porțile iadului și mirosul înțepător de sulf combinat cu venin de crotal iese prin podele. Mă rog, așa se simte, ce vreți?! 

Dar nu despre madame Tartuffe doresc să vă vorbesc. Nici despre madame Harkonnen, despre care am mai vorbit cu alte ocazii. Aș dori să vă vorbesc despre mai nuanțata madame Harpagon (din piesa L’Avare). Harpagon-ul lui Molière este un bătrân avar și zgârcit; plin de lăcomie și obsedat material. E de un egoism extrem și complet surd la sentimentele celorlalți. Madame Harpagon despre care vă vorbesc eu, personaj real, parole d’honneur, are tot ce am spus mai sus, plus nuanțele date de realitate…. Adică se ține numai de plângeri și reclamații, face pe victima și minte de rupe cerurile. Este ferm convinsă că are dreptate chiar și când toată lumea îi spune că nu are dreptate! Este susținută de câțiva amețiți, iar acest lucru o face să atingă Olimpul. 

Dar cum am cunoscut-o pe această madame Harpagon? Acum mulți ani, un coleg și prieten mi-a „plasat-o” pe această doamnă, adică a trimis-o și la mine, pentru ca săracul om să scape de ea cumva. Mai exact, cu o voce mieroasă a venit la mine și mi-a spus ce persoană minunată sunt eu. „Domnule profesor, am auzit multe despre dumneavoastră și sunteți minunat!” Apoi… „știți, și eu fac doctoratul, ca dumneavoastră, sunt doctoranda domnului Vlăduțescu (săracul om, cât o fi pătimit cu madame!) și aș dori să mă ajutați într-o problemă.” „Kakaia problema?” – oi fi zis eu, căci persoana mi se părea foarte în vârstă, și cunoscătoare și contemporană cu Regimul. Dar o și admiram, căci… „vezi, domne’, îmi plac oamenii care doresc să învețe până la moarte!” (Cum vă spuneam, Orgon!) „Ați putea să îmi dați și mie o bibliografie legată de filosofia românească? Să îmi spuneți ce anume să tratez, căci am un capitol în lucrarea de doctorat care privește X și Y.” Și mă apuc să fac bibliografia, să dau detalii, de ce cutare autor, la ce bun teoria lui Cutare etc. După câteva zile, revin la doamna cu o listă babană în mână și i-o ofer ca pe un bilet salvator. Madame Harpagon o ia, se schimbă la față, și îmi spune pe un ton semi-mieros, puțin intrigată că nu am înțeles prea bine cerința dânsei: „Nu așa…. credeam că ați înțeles. Nu ați putea dumneavoastră să scrieți capitolul?!” Am rămas mască! Pe vremea aia încă nu era vestită atât de tare tehnica aceasta pe care au făcut-o cunoscută politicienii noștri doctoranzi și doctori! Dottorii, adică! „Cum să îl scriu eu, doamnă?! Nu fac așa ceva! Nu am nici timp de asta, am și eu proiectele mele, și apoi, nu veți avea nici dumneavoastră vreo satisfacție că ați muncit la proiectul dumneavoastră!” Madame a mai insistat… chiar a trebuit să fiu ceva mai categoric, căci insistențele mergeau mai departe cu răbdare și fără să se abată de la scopul final. Am auzit după aceea că doamna a susținut cu brio acest doctorat, mai ales că majoritatea capitolelor, dacă nu toate, au fost create în acest fel. Nu a plagiat, ce naiba! Dacă a dat peste oameni serioși, nema plagiat! Un capitol la unul, un altul, la altul… și așa se încropește o lucrare științifică. Și gratis! Și frumos, căci merge pe „amabilități!” 

Ei, povestea nu s-a terminat. Acum începe! Până aici nu a intrat Molière în scenă! În zilele noastre ajung să mă întâlnesc din nou cu madame Harpagon. Nu mi-a venit să cred urechilor că încă este în activitate. Este tot profesoară! Titulară la 68 de ani! Pardon, după cum o numește presa, „este o doamnă aflată în pragul pensionării” (ce chestie, acum îmi dau seama că și pe madame Tartuffe presa o numea „o respectabilă profesoară”!). În fine, ajungem să ne întâlnim. Eu nu o mai recunoșteam, dânsa… nici atât! Avem un schimb semi-amabil de cuvinte – dânsa se vede amenințată de mine că i-aș lua niște ore! Și acum vine momentul superb… Molière adică! Pentru a-și atinge scopul, are eleganța să spună cuiva că „acest individ (adică eu, Orgonul) este complet neexperimentat la catedră!” Mai mult, face și jalbe, plângeri și sesizări la instituțiile statului prin care se precizează că „domnul nu este calificat să predea aceste materii!” Voilà dă vezi! Molière plânge în pernă! 

Îmi imaginez o cancelarie plină de profesori de toate vârstele. Oare ce credeți că ar spune madame Harpagon dacă i s-ar aduce aminte că acest „necalificat” era cât pe ce să ajungă co-autor la lucrarea de doctorat a doamnei? Nu-i așa că o vedeți având un răspuns? Chiar înțepat și zeflemitor?! Acum chiar îmi pare rău că nu m-am pus pe scris atunci…. cred că aș fi făcut un capitol frumos și aș fi contribuit serios la o ajuta pe madame Harpagon să își extindă cariera până la adânci bătrâneți, așa cum șade bine unui adevărat mare profesor! Întotdeauna am spus că marii profesori nu ies niciodată la pensie și nici nu trebuie pensionați! Iar episodul de acum ar fi fost de-a dreptul sublim!