Tableta de miercuri: Pompiliu Alexandru -Ultima redută: limba română

„Patria mea este limba română”, zice o vorbă. Îmi aduc aminte că într-un timp urmăream filme englezești care prezentau o anumită epocă – victoriană – iar o temă recurentă a respectivelor filme era limba engleză pe care personajele o vorbeau impecabil sau nu. Mă descumpănea puțin subiectul acesta/ sau pretextul, căci nu identificam – urechea mea muzical-lingvistică nefiind destul de antrenată în acest sens – cum anume trebuie să sune de fapt limba engleză pentru a face parte din înalta societate sau cum ar suna pentru a rămâne veșnic în fundul societății. Un singur cuvânt rostit mai nu știu cum provoca o schimbare de atitudine completă la auditoriu și personajul pierdea un regat întreg.

    Nu cred că am simțit pe timpuri vreun pericol sau vreo nuanțare socială care să aibă în centru limba română. Aveam doar două „tonalități” ale limbii române: cea de la oraș și cea de la țară. O corectam continuu pe bunica să nu mai pocească unele cuvinte (spunea, de exemplu, „băligar”, „burean” sau „mă doare șalele”), iar eu, doct, încercam să o aduc spre o corectitudine anume, călcând în picioare și regionalismele, și arhaismele și o grămadă de alte forme care „nu cadrau cu norma” (care o fi fost aceea). Timpul a trecut și am mai adăugat o nuanțare a limbii române: cea a cocalarului. Adică cea care provine de la intersecția limbii țigănești cu româna. De obicei această limbă vine din acest mediu țigănesc sau a cartierelor unde coexistau mai multe etnii și se infectau unele pe altele. O numeam „româna vorbită cu muci în nas”, căci inflexiunile limbii arabo-țigănești adăugau unele inflexiuni românei (nu că ar avea vreun grad de rudenie aceste două limbi – araba și țigăneasca – dar am văzut că arabii, de exemplu, vorbesc franceza sau engleza într-un „stil” asemănător țiganilor care vorbesc româna, introducând ceva din melodicitatea lor în limbile de destinație), iar acest „adaos” pare a veni din nas (mai științific spus, o nazalizare). Iar nazalizarea asta nu e cam ca la franceză, ci e mai mult „secreto-nazală”. Am ajuns la trei niveluri astfel. Româna de la oraș, de la țară și cocalareasca. Iar de aici începe aventura!

    Am observat că dacă vorbești corect, cu o melodicitate „naturală”, fără să introduci cine știe ce nazalizări, expresii argotice, jargon etc., nu stârnești defel admirația. Doar dacă mergi într-un mediu academic. Dar cum rar picăm în medii academice, în toate celelalte medii, această limbă română „elevată” nu trezește admirația. Din contră, persoana care vorbește astfel trece la o categorisire de genul „prețioasă”, „îngâmfată”, „in/telectuală”, „artificială”. Adică este de preferat să ne pocim puțin limba. Adică, nu te poți duce într-un bar să joci biliard la masa jegoasă de acolo și să spui: „Lovește aceste bile pentru a le introduce pe fiecare în găurile din extremitățile mesei!” Nu! Poți avea necazuri dacă spui asta pe un ton normal, articulând fiecare cuvânt, ducându-l până la capăt și făcând toate astea pe un ton cât mai „românesc” cu putință (cică nici măcar nu ar exista așa ceva, căci nu avem o normă a tonalității și nici a limbii măcar!). E de preferat să spui: „Dă, băh, în bilili hastea și bagă-le în găurile halea!” Așa mai merge. Pare și mai simpatic personajul care te îndeamnă astfel.

    Dar „limba este vie”, spune alt clișeu. Dar cât de „vie” este această limbă? Până unde merge dinamica ei? Până acolo încât unii care abia dacă au reușit să o învețe ca limbă maternă, ajung în Anglia pentru trei luni, iar la întoarcere știu mai bine engleza decât româna. Nu „le vine” sensul decât în engleză! Și amestecă termenii, continuând cu pocirea anterioară a românei. Engleza e gata! E perfectă! E și mai simplă, nu? Că doar nu are declinări. Spui clar – „ei este tari” – și asta cât se poate de corect, englezește vorbind. Știu, vor spune profesioniștii că așa „evoluează” o limbă, prin împrumuturi și contacte. Că nu poți avea vreo pretenție de la anumite zone sociale pentru a vorbi corect limba, așa se petrec lucrurile peste tot, în toate limbile. Dacă am ști cum este pocită franceza în cartierele de jos ale Parisului… am prinde curaj!

    Așa o fi. Dar acum ating miezul problemei. Ce faci cu limba română la nivelul cel mai de sus al ei? Adică la limba română literară? Cum ce să faci? Ea există, desigur. Oare? Las politicienii, jurnaliștii și profesorii – cei care s-ar presupune că ar da „tonul” pentru susținerea unei limbi române corecte, cizelate, literare. S-ar părea că limba română este un fel de rudă săracă ce nu prea are ce căuta la masa nobililor. Nu o fi destul de „nuanțată”, cum spun unii. Nu e destul de capabilă să exprime idei filosofice, spun alții – nu e „ca greaca veche, germana, latina și… engleza!”. Desigur, nu este ca aceste limbi care au dat culturi mari, dar asta nu înseamnă că nu ar avea un loc destul de „umăr la umăr” cu acestea! Degeaba s-a chinuit un Mircea Vulcănescu să arate contrariul chiar. Ce să mai spunem despre un Noica! Acum a apărut o specie nouă de intervenție asupra limbii (nu știu cum să o numesc altfel!). Nu ai nicio importanță din punct de vedere academic dacă scrii în limba română! Ești egal cu zero! Scoți o revistă – de elită, de bine, de rău – dar este în limba română! Te speli pe cap cu ea! Ți se spune că „nu are deschidere”, că „nu are valoare”, nu „poate fi indexată în bazele de date internaționale” pentru că este… în română. Dacă vrei să ai citări, să fii cu adevărat citit, să stai la masa greilor, atunci fă-o în engleză! Dacă vă liniștește cu ceva, și bulgarii pățesc la fel. Și sârbii, și cehii, și polonezii…. adică limbile care „nu prea contează”, căci „nu au deschiderea necesară”. Da, veți spune, în problema lingvistică este precum în politică – cei mari dau tonul, cei care au puterea, ei dictează regulile! Te adaptezi sau pieri! Iar noi mergem aliniați perfect spre marea deschidere. Mai mult, devenim mai catolici decât Papa, dăm cu biciul mai abitir în cei nealiniați, în nostalgici, în iubitori ai limbii române. Ăștia ar fi pui de naționaliști. Da, și mai vine o formulă pe care am auzit-o de atâtea ori: „te opărești atât pentru că nu știi nicio limbă străină.” „Dacă ai ști engleza măcar, nu te-ar deranja că se vorbește într-o englezo-română cu targhete, brain-drainuri și altele”. Așa o fi, numai că, dacă eu nu știu atâta carte, și mă încăpățânez să merg pe o singură limbă când o vorbesc, oare cât de slabi sunt profesorii buni de engleză?! Pe ăștia nu i-am auzit niciodată în viața mea amestecând apele lingvistice, încălecând engleza peste română și invers, deși ar avea motive și mijloace să o facă! De ce nu fac asta, căci doar au avut parte de „deschiderea” englezei?! Revista care vorbește despre cultura română, despre limba română, scrisă în română, nu are niciun rost, nicio valoare în ochii păturii de jos a societății. Și e normal să fie așa, mai ales în zilele noastre, când se lecturează mai mult sms-uri decât cărți. Problema este că forurile instituționale se comportă la fel ca societatea de jos cu limba română. Să piară toate aceste reviste scrise în limba română! Din partea lor, dacă s-ar putea, să piară toate editurile! Profesorii, universitățile, liceele… toate să facă bine să se exprime cât mai mult în alte limbi, unele care să exprime perfect ideile atât de clare ale românului!  


Valeriana heidelbergcement


Gurmand + Raiman caleatargovetilor
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro