TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Turnătoare târâtoare, ca tine e cineva mai tare?

Are Gabriel Liiceanu o carte care se numește Dragul meu turnător. Spune el în cartea asta: „Mie mi se pare ca nimeni dintre cei care s-au întâlnit cu imaginea lor pusa pe masa de disecție a Securității n-ar trebui sa tacă. Fiecare bucățica din aceasta experiența satanica, oricât de măruntă ar fi ea, ar trebui adusa în conștiința celorlalți, împreună cu cei care, pierzându-și calitatea de «seamăn», au făcut-o cu putință.“ Să ai „calitatea” de turnător este mare lucru. Imens, chiar! Adică să fii un simplu turnător, găinar, să sapi în gunoi, să urmărești fiecare lucru pentru a-l da mai departe în mod gratuit…. sau contra cost, așa cum era în perioada Securității, asta înseamnă să fii un turnător târâtor. Normal, fizionomia acestui târâtor trebuie, așa cum spune Liiceanu, să o aduci în discuție, să o povestești și să o prezinți. De ce? Pentru că este o datorie față de suferințele provocate. A suferinței gratuite. 

 

Îmi aduc aminte cum în perioada anilor ’90, fiind cu tata prin oraș, ne întâlnim pe stradă cu un individ care părea că îl cunoaște. Se salută, își spun că nu s-au văzut de ani de zile, după care urmează o discuție searbădă, rece și ciudată. După ce individul pleacă, îl întreb pe tata cine era „domnul” respectiv. Îmi răspunde: „Nea’ Ăsta este Cutărescu, cel care mă turna sistematic la Securitate!” „Cum? Și tu stai de vorbă cu el? Te uiți în ochii lui și, mai ales, se uită în ochii tăi? Schimbați amabilități? Nu a trecut pe trotuarul celălalt, numai așa, din respect pentru că nu are ce căuta cu tine pe același trotuar?” „Da, ce rost are să mă cobor la nivelul târâtoarelor?!” Sunt încă la vârsta în care nu îi dau dreptate tatei în legătură cu acest lucru. Mai ales că, între timp, am întâlnit și alți indivizi care au suferit chiar mai mult decât tata. O rudă de-ale mele chiar a făcut puțin canal în facultate, pentru că scrisese o piesă de teatru. Nașul meu de botez a fost bătut crunt la Galați, apoi mutat la Aiud, unde a făcut foamea cruntă și a îndurat friguri cumplite. Toate aceste povești au la bază un turnător. Iar aceste victime, când le-am întrebat dacă și-au întâlnit vreodată turnătorul, mi-au spus că îi cunosc… „Și? Nu te-ai dus să îl privești în ochi? Nu i-ai tras un pumn în nas? Nu le-ai spus povestea pentru a rămâne pe vecie scriși în istoria omenirii?” Mă uimeau toți, căci aveau aceeași atitudine… Adică de renunțare și de inutilitate a gestului. Eram și sunt și astăzi revoltat! Poate că încă nu sunt destul de matur. Cred că există o explicație pe care toți o au, dar eu încă nu o înțeleg. Nu m-am înțelepțit destul. Poate, într-o zi, am să-i înțeleg. Deocamdată sunt de acord cu Liiceanu. Când un profesor de istorie a venit la una dintre victimele descrise de mine mai sus pentru a-i povesti cum a fost turnat și așa mai departe, persoana a refuzat! Nu a vrut să își aducă aminte suferințele. Aș adăuga eu… nu a vrut să-și aducă aminte răul primit. Fericiți cei care uită răul făcut lor, ar spune o vorbă teologală. Așa este! Este un dar ăsta. Chiar o taină, cum spun teologii! Îmi pare rău că nu sunt atât de virtuos! Încă îmi aduc aminte de aceste târâtoare turnătoare. Am avut parte de ele în viață? Desigur. Nu la scara aceea, a comunismului, adică să sufăr prin beciuri din cauza vreunei astfel de târâtoare. Dar cu toții am fost, suntem și vom mai fi turnați în viață. Trădarea este consubstanțială ființei umane! Cu lucruri mărunte, și de cele mai multe ori înflorite și scoase din context.

 

Târâtoarea turnătoare este în mod obligatoriu analfabetă – funcțional, moral, profesional, social etc. Vă spun asta pentru că am studiat „fenomenul” mulți ani. În relația mea cu turnătorii mei de până acum pot spune cu certitudine acest lucru, căci sunt analfabeți. M-a amuzat chiar faptul că acum vreo zece ani eram și eu pus în situația de a deveni turnător. Am râs atunci. Mai pe scurt, mi se cerea mai pe ocolite, mai direct să „dau informații” despre un X, personaj din oraș – personaj pe care l-am întâlnit o singură dată în viață și cu care am schimbat doar câteva impresii. Era o „rugăminte” instituțională. Înțelegeți dumneavoastră. Îmi aduc aminte că am râs și i-am spus persoanei respective următoarele: „Acum îmi dau seama cam cum se petreceau lucrurile în comunism. Cred că tot în gama asta se desfășurau lucrurile, adică ieșeam la cafea cu un semi-cunoscut și acesta m-ar fi tras de limbă, iar dacă mă prindeam că e ceva în neregulă, atunci mi se spunea direct că ar avea nevoie de „serviciile mele”. Și mulți au trecut prin experiența mea de acum, deși eu credeam astăzi că așa ceva a dispărut măcar după anul 2000!” Îmi aduc aminte că am întrebat: „Ce faci dacă eu mă apuc să îți spun despre X, dar numai lucruri de bine, căci efectiv nu cunosc altele! Aș putea să inventez, dar efectiv în cazul de față am să îți spun numai de bine!” Ciudat mi s-a părut răspunsul: „Nu contează, important este să ne spui, căci numai astfel țărișoara noastră este la adăpost de atacuri teroriste și altele. Noi trebuie să știm tot!” Important nu e ceea ce spui, ci să spui, să torni! A turna și a bârfi este același lucru? Nu, desigur! Turnătoria implică un efect scontat. Turnătorul ordinar, adică târâtoarea, face asta din pură plăcere pentru a vedea efectele. Are o satisfacție de moment. Cum ar fi ca turnătorul să se ducă la victimă și să spună: „da, domnule, eu te-am turnat la X pentru că așa am considerat de cuviință!” Superb! Sublim ar fi! Numai proștii s-ar supăra pe un om atât de sincer! Și-ar anula statutul de turnător. Un turnător care își recunoaște turnătoria o mai fi turnător? Un alt personaj pe care l-am întâlnit în viață, tot cu ceva pușcărie comunistă făcută, mi-a spus că și-a întâlnit turnătorul după mulți ani – în epoca neo-comunistă de astăzi. Întrebat fiind dacă l-a chestionat cu privire la actul acelei trădări, acesta mi-a răspuns: „Știi ce mi-a spus? Că alea erau vremurile. Că… să îl scuz!” Auziți dumneavoastră… „să îl scuz!” Turnătorul își cere scuze! E ca și cum târâtoarea și-ar cere scuze! Ce faceți când vedeți o râmă sau un vierme care ar face asta? Râdeți, nu-i așa? Nu o, sau îl mai striviți! Asta deși proverbul turcesc spune exact inversul proverbului românesc: capul plecat sabia trebuie să-l taie! Faci un act de dreptate! Am ajuns la vârsta coincidențelor cu sens, cum spunea Jung, adică a sincronicităților. Astăzi, până să dau nas în nas cu fenomenul turnătoriei, am citit un titlu de carte, nou apărută la Editura Academiei… Cartea roșie a nevertebratelor din România. Am și postat-o pe facebook, căci așa fac de obicei când văd ceva care îmi place, nu pentru ca și alții să vadă, ci pentru a mi le stoca întru amintirea mea. Spuneam și acolo: „Recunosc că mi-a luat ceva timp să constat că este vorba despre o lucrare de biologie și nu una de științe sociale și politice!” Mai ales… „cartea roșie”… care mă ducea imediat cu gândul și la Jung. Universul tocmai voia să îmi transmită ceva, anume că o turnătoare târâtoare tocmai m-a luat în colimator; urma o trădare colegială. Fie și așa! Ridi, pagliaccio! 

 

Dar să revin la un aspect menționat mai sus. Este bârfa o turnătorie? Nu. Așa cred acum… O spune chiar terminologia… este flască, „boarfă”, rufă murdară. Toți oamenii bârfesc. Unii psihologic, pentru a se curăța, alții pandemic, făcându-și din ea un stil de viață. Trebuie să își verse rufele murdare cumva cu toții. Are ceva inocență în ea, deși poate provoca mult rău. „Gura lumii” este o nuanță de bârfă… spune ceva adevăr, dar nu urmărește un scop exterior, poate doar unul interior, de descărcare. Turnătoria este altceva, dorește să provoace ceva mai mult, o suferință cuiva – uneori turnătorul vizează chiar pe cel căruia i se dă informația pentru ca acesta să sufere. Dacă bârfești pe cineva, o poți face cu obidă sau nu, să îl dezaprobi pentru că a făcut un anumit act imoral sau de altă natură. Bârfa este nivelul inferior al judecății. În schimb, turnătorul se târăște imediat la cel bârfit pentru „a-i duce noutatea bârfei, ca să știe și el!” Asta pentru că poate-poate scandalizarea acestuia din urmă va fi așa de mare încât va suferi sau se va răzbuna. Iago este un turnător diabolic – căci modifică realitatea după analfabetismul său, pentru a obține o dublă victimă – și pe Otello, și pe Desdemona. Alți turnători se consideră mai puțin târâtori, căci lucrează la alt nivel, adică la nivelul de „eu doar relatez faptele!” Sunt obiectivi! Se declară „în slujba adevărului”. Încearcă să redea realitatea cât mai exact! Dau citate și scriu relatări care primesc un număr într-un registru. Ăștia se consideră chiar morali – „își fac datoria!” – și toarnă pentru a-și îndeplini această „datorie morală”. Ăștia sunt târâtorii. Se târăsc și ling moralitatea cu bale lungi. Se pot rățoi la tine și repede îți vorbesc cu voce mieroasă, în funcție de ceea ce încearcă să obțină. Turnătorul stă în umbră, se ascunde. Bârfitorul se urcă pe gard. Râde în gura mare! Turnătorul umblă pe sub ziduri și vorbește în șoaptă. Se simte slab, dar adoră să lingă puterea dată de actele sale! 

Cam așa văd eu lucrurile astăzi! Mă bucur de privilegiul de a fi eu cel turnat și mă rog la Dumnezeu să nu ajung eu turnător! Mare ți-e umbra ta, Omule!