Am să vă prezint astăzi o practică, instituționalizată într-un timp, care s-a pierdut absolut în zilele noastre. Este vorba despre o metodă de temperare, de restabilire a unui echilibru psihic legat de beția puterii. Cei care studiază științele politice știu că puterea – în orice formă am înțelege-o în sfera social-politică – are tendința naturală de a confisca persoana, de a o îmbăta și a o face să se creadă deasupra tuturor, iar acțiunile și deciziile pe care o asemenea persoană le pune în practică devin din ce în ce mai iraționale și cu efecte nocive pentru cât mai multe persoane. Persoana care deține puterea devine arogantă, sigură pe sine, are certitudini, nu ia în seamă criticile, oricât de constructive ar fi ele, și abuzează din ce în ce mai mult de puterea pe care o are. Funcția, statusul, rolul social-politic pe care fiecare dintre noi le-am avea ne aruncă în brațele puterii. Foarte mulți gânditori consideră chiar sistemul politic în general a fi doar un sistem care trebuie să aibă și să se limiteze doar la acțiunile care controlează sau îngrădesc puterea. Poate că pare destul de abstractă această formulare, de aceea am să vin cu o analogie.
Se știe că planta numită bambus – care este un fel de „iarbă”, nu un copac, (asta pentru domnișoara Greta Thumberg, care îi îndeamnă pe chinezi să nu mai taie pădurile de bambus pentru a-și face „furculițe”) – este planta care are un factor de creștere uriaș și, mai ales, este extrem de puternică. Se spune că, plantată lângă casă, va distruge fundația acesteia, căci pătrunde betonul ca pe unt. Chiar și fierul poate fi străpuns de rădăcinile cumplite ale acestei plante. Dacă o tai, din rădăcinile sale ies alți doi, trei lăstari care se extind și continuă „munca” plantei mamă. Acum, imaginați-vă că bambusul acesta este exact un analogon vegetal al puterii. Puterea politică se comportă la fel. Aceasta se „hrănește” continuu, are un singur scop – acțiunea. Acțiunea umană, social-politică are un motor continuu. Energia aceasta „nu se epuizează”, ci crește continuu – în progresie geometrică. Este vie, cumplit de vie și are oroare de vid și de repaus. Dorește să pătrundă totul, precum democrația sau comunismul. De aceea astăzi vorbim despre democratizarea educației, medicinei, familiei, chiar și a naturii și armatei. Efectele sunt bune într-o oarecare măsură, dar într-o imensă măsură sunt nocive. La fel, comunismul a avut încă de la început ca scop final cucerirea planetei. Dacă o sămânță de comunism a rămas undeva în lume, s-a extins precum bambusul nostru; nu-l mai vedem pe cel de odinioară, dar lăstarii săi sunt bine-merci legați pe sub pământ între ei de „mamă”. Este natural să fie așa. Așadar, politica văzută ca o problemă a acțiunii, a ceea ce trebuie să facem…. este o politică pusă sub o pseudo-problemă. Sau, dacă nu chiar pseudo-problemă, cel puțin sub o problemă incompletă. Acțiunii îi trebuie frâne. Mașina fără frână nu este bună de nimic, căci duce la moarte sigură! De aceea mi se pare că politica văzută ca o problemă a controlului strict al puterii mi se pare cu mult mai logică și mai benefică. Având în vedere că acțiunea, elanul vital nu este aproape niciodată împiedicat să se ridice, este absurd să îi mai dai un imbold. Dacă stejarul crește singur atât de falnic, de ce să îi dai steroizi pentru a-l face și mai „musculos”? Dacă bambusul se răspândește natural atât de bine dacă are de-a face cu un teren prielnic (libertatea în general), de ce să te preocupi să-i mai dai steroizi. Nu este mai logică acțiunea de a-i controla răspândirea, pentru a nu veni peste tine în casă? Dacă vezi că ai tendința naturală de a te îngrășa, de ce mai mănânci shaorma? Exact aceasta ar fi funcția pierdută sau uitată a politicii – aceea de control a puterii. Este adevărat că soluția Montesquieu a funcționat până astăzi (cea a împărțirii puterii în trei entități, juridică, executivă și legislativă), căci el s-a gândit prin această împărțire tocmai la acest control, adică să „spargă” puterea pentru ca aceasta să se mențină singură în echilibru, fiecare dintre cele trei punând o presiune pe celelalte, iar în felul acesta riscul creșterii necontrolate s-ar rezolva. Problema este că, astăzi, asistăm la un eșec al acestor împărțiri. „Motorul” creat de Montesquieu nu este și nu poate fi un perpetuum mobile. Într-o zi se blochează. S-a revigorat puțin în secolul al XX-lea când a mai apărut – natural – o altă putere, cea a Mass-Media, dar astăzi se pare că motorul acesta s-a gripat. Mașinăria suferă. Cumplit. Este greu și foarte greu să menții acest control. Antichitatea a încercat tot felul de metode. Una dintre aceste metode, care astăzi ar părea chiar amuzantă, am să o prezint în cele ce urmează, așa cum am spus.
Oricât de amuzantă vi s-ar părea, consider că ar avea un oarecare efect, cel puțin psihologic. Probabil anticii știau și ei că un efect are, oricât de superfluă ar fi acțiunea ei. Iat-o!
În antichitatea romană existau niște glorificări ale unor conducători care au obținut o victorie deosebită. Fie că era vorba despre un erou oarecare, un general sau chiar de împărat, glorificarea aceasta avea loc cu mare fast, obținând în prealabil și acordul Senatului. Această glorificare purta numele de triumphus. De aici și denumirea și construcția Arcului de Triumf (o „încoronare”, precum florile ce formează un arc pentru mirii ce ies din biserică) pe sub care în fiecare an, de ziua națională, defilează armata și alte instituții de forță…. pentru a-și glorifica realizările deosebite de peste an. Nu putem să nu recunoaștem că un oarecare sentiment de patriotism îi mai animă pe unii, chiar dacă în această zi, în această defilare nu mai crede nimeni, nici măcar politicienii care se arată pe acolo pentru propria etalare a penelor; și nici măcar soldații împiedicați și fără chef. Dar, originar, triumful acesta exprima tocmai această bucurie, chiar extaz, la care aveai acces în urma unei mari realizări, a unei exercitări a puterii învingătoare. Imensa bucurie care cuprindea pe eroul zilei era contagioasă, cuprinzând și pe adulatori, mândri de asemenea conducători și părtași într-un fel la această dezlănțuire a puterii care acum își etalează penele precum păunul. Anticii erau conștienți de riscurile psihice ale acestui fenomen. Așa că era angajată o persoană, numită servus publicus, care avea ca funcție ca pe parcursul procesiunii triumfale să-i șoptească continuu la ureche eroului mesaje de reamintire că omul este muritor – memento mori!, că puterea este trecătoare, că de la glorie la cădere nu este mare distanță, că modestia și cumpătarea sunt de preferat acestor explozii de bucurie și de îmbătare de putere… Într-un cuvânt, mesajul era: memento mori! Nu uita că ești muritor, nu un zeu! Puterea dă iluzia că te-ai putea ridica la rangul de Zeu-Dumnezeu. Servus publicus te aducea practic cu picioarele pe pământ. Îți spunea că este în firea lucrurilor să ai parte de o suferință cumplită, pe care o vei trăi din plin, așa cum în aceste momente triumfale te bucuri și trăiești din plin de beția puterii, căci natural suferința va veni după bucurie și bucuria după suferință. Împăratul Marcus Aurelius este cel care a înțeles atât de bine funcția lui servus publicus și a mesajului memento mori. Stilul său de viață, scrierile sale sunt și astăzi un exemplu de cum să-ți conduci viața și cum să o trăiești. Filosofic, stoic! Aceasta este rețeta lui. Poate fi încercată de oricine, căci Gânduri către sine însuși este o carte ce se găsește peste tot. Încă!
Același fenomen îl regăsim în forme diferite în toată antichitatea. Egiptul avea și el un sistem asemănător – de fapt, cronologic vorbind, grecii și apoi romanii s-au „inspirat” sau au continuat o tradiție care vine din Egipt – iar aici un preot amintea faraonului continuu că puterea este efemeră, că viața omului este scurtă… În celălalt capăt al lumii, în China antică, un Confucius teoretiza ritualul vieții cotidiene și vieții oamenilor care dețin puterea, vorbind despre modestie și cumpătare ca fiind cu adevărat elementele care țin echilibrul ființei umane. Nu puterea în sine, nu excesul.
Acum, revenind spre zilele noastre, ce vedem? Vedem care a fost soluția găsită de regimurile totalitare. Comunismul a închis discuția eliminând orice formă de servus publicus. Vocea critică, vocea moralizatoare trebuie stinsă! Omul este zeu/Dumnezeu, deci nu mai e nevoie de niciun memento mori, căci în curând putem să ne prelungim viața precum zeii nemuritori. Politica actuală, cea numită democrată, suferă de o prelungire a acțiunilor politicilor totalitare. Conducătorul este numit acum „lider” sau „ales”. Afișează chiar o falsă modestie, spunând că este un „vremelnic șef, șefuț, director, deputat, parlamentar, prim ministru, președinte”…. Dar acțiunile sale imediate spun cu totul și cu totul altceva. Crede cu nădejde în sine și deși încurajează critica – uneori – o face doar de fațadă, căci imediat se aprinde și se irită groaznic, considerându-l pe servus publicus un dușman care trebuie eliminat cu orice preț. Spunea Noica sub diferite forme: vai învingătorilor! Nu se știe cine dă și cine primește (cu referire la cerșetor și „donator”), învinsul glorios… Câți învingători în alegeri se duc să întindă mâna învinsului altfel decât formal și de fațadă? Iar în secunda următoare îi întoarce spatele și îl consideră uitat… A existat vreodată vreun guvern care să spună „opoziției”, adică învinșilor: „fraților, știm că aveți o altă viziune decât noi, haideți totuși lângă noi și vă rugăm să ne șoptiți continuu la ureche memento mori, adică haideți să punem în practică și proiectele voastre. Din 100 de proiecte pe care acum le punem noi în practică, căci suntem învingători, vă promitem că vă lăsăm mână liberă pentru 40 ale dumneavoastră.” Ar fi și echitabil, căci 4 sau 5 ani, perdanții, care sunt câteva milioane, se află practic în inacțiune, lipsiți de puterea de a acționa, incapabili să construiască și altceva decât critici deșarte și cârcoteli sau să pună piedici. Am auzit formula guvern de uniune națională – adică să lăsăm circul și spectacolul puterii și opoziției, căci este mult mai productiv să punem în practică ideile pe care le avem. Împreună! Unii vor să construiască o autostradă sau un spital, alții vin să pună piedică acestor proiecte. Funcția lui servus publicus nu este aceea de a-i da brânci eroului. În final rămânem și fără autostrăzi și fără spitale. Sau, după 30 de ani constatăm că am făcut mai puține decât comunismul acela oribil în cinci ani – faimosul „cincinal”! Suntem mai rău decât în comunism? Dacă spun acest lucru înseamnă că sunt un „admirator” sau „nostalgic” al acestei nemernicii istorice care se numește comunism? Nu este cutremurător faptul în sine că suntem mai puțin capabili decât odioșii comuniști?
Apoi, cei care ar trebui astăzi să joace rolul de servus publicus nu sunt decât frustrații care nu au obținut puterea. Nicidecum cei care își asumă această funcție și doresc să construiască. Servus publicus este înțeles brut ca frâna care pune stavilă proiectelor și gloriei. Opoziția trebuie să fie consilieră. „Filosoful trebuie să rămână un consilier”, spunea academicianul Alexandru Surdu. „Dacă dorește puterea, va deveni un tiran. Sau va fi ucis cu pietre!” Și mulți înțeleg astăzi această funcție de consilier filosofic ca fiind o chestiune amuzantă, superfluă și fără noimă. Ar trebui ca învingătorii în alegeri, oriunde și oricând, la orice nivel, de la director de fabrică de ciorapi până la rectorul unei universități sau la Academia Română să își aleagă obligatoriu consilieri dintre învinși. Știu, m-am dus în utopie… Rămâne ideea de bază, cea antică! O putem practica măcar la nivel individual. Bucurați-vă, așadar, de reușite, dar când sunteți mai bucuroși de reușită și mai adulați pentru performanțele voastre, puneți-vă pe deget acel inel de călugăr, care să vă înțepe și să vă înghioldească, spunându-vă… memento mori!
Facebook
WhatsApp
TikTok
