Tableta de miercuri: Pompiliu ALEXANDRU – Tableta de Crăciun

            La mulți ani! Să fiți sănătoși și fericiți!

Corpul se vindecă dându-i leacuri adecvate (pharmakon), sufletul se vindecă dându-i „cuvinte frumoase”. Așa spunea Platon. Nici astăzi nu realizăm cât de puternică este vindecarea sufletului cu ajutorul „cuvintelor frumoase”! Există o putere a cuvintelor de care nu suntem pe deplin conștienți. Știm doar că „ne face plăcere” să fim lăudați sau cuvintele „ne dor”. Adică plutim tot în interpretări care țin de un fel de somatizare a părții simțitoare din noi.

Frumosul (kalos) este altceva decât plăcerea. Aceasta urmează frumuseții ca un „efect secundar”. Dar frumosul ține și de dimensiunile înalte ale sufletului/spiritului/minții. De fapt, mai întâi ține de aceste instanțe, apoi coboară până la sensibilitate. Crăciunului (precum și altor sărbători religioase) le-am uitat în mare parte această componentă estetică. L-am dezbrăcat de originea sa creștină – a devenit un fel de sărbătoare social-familială bazată pe îmbuibare. Și mult kitsch! Frumosul este de plastic – precum bradul care nu mai miroase a brad – din considerente ecologice.

Cuvintele frumoase adresate sufletelor au devenit doar formule de politețe. Sunt prelungiri ale lui „bună ziua”! Ne trimitem urări impersonale. Sunt foarte bune și acestea. Dacă le-am citi sau dacă le-am auzi spuse din suflet. Cuvintele vin încărcate cu ceea ce punem în ele. Sinceritatea fiind esența. Plus acel ceva… de bine. Crăciunul este esența personalității. Iisus este Dumnezeu întrupat, adică având un chip cât se poate de sensibil și de același ordin cu noi. Două sărbători de Crăciun trebuie să nu fie la fel. Nu există rutinare în acest ritual! Există o tensiune a sa care are nevoie de acest nou. Crăciunul nu este o rulare de mătănii pe fondul unor vorbe rostite dar având mintea aiurea. Poți ajunge și așa la un rezultat, nu zic nu, dar Crăciunul impune această notă de personal, de identitate unică.

Crăciunul din 1985 nu este același cu cel din 2019! Seamănă doar sub aspectele sale exterioare – o masă bogată, un brad, cadouri, familia în jurul vetrei, urările de bine, rugăciunea (acolo unde mai există), o meditație la propria existență și la relația pe care o ai de peste an cu Dumnezeu (oare se mai practică acest lucru?). Dar esența este diferită căci ești un om în schimbare. Îți evaluezi calitativ această schimbare. Se impune să meditezi la tine și la relația pe care o ai cu ceilalți, la relația pe care o ai cu Divinitatea. Iar dacă ești ateu, poți profita de acest moment să meditezi la relația pe care o ai cu principiile morale la care aderi. Este un decont. Îți calculezi alonja pentru a face ceva în următoarea perioadă de timp.

Între Crăciun și verbul a face este o relație extrem de puternică. De fapt, vorbim despre o formă a lui a face care depășește simpla acțiune pe care verbul o presupune. Este mai mult, de aceea se preferă chiar alt termen: a naște. A te naște înseamnă o facere de sine care presupune intervenția divinității sau a unei instanțe superioare. Poate și de aceea se subliniază faptul că Iisus este născut, iar nu făcut! Cel puțin eu prefer și acest accent al interpretării biblice. Te naști și tu din nou, odată cu Dumnezeul tău. Iar dacă nu îți pui în gând acest lucru, cred că rămâi lipsit de o urare care să vindece sufletul obidit de peste an. Dacă ești creștin, bineînțeles. Treci la fapte de azi încolo. Fapte care se sting până la sleirea lor în următorul an, spre final, când se impune noua naștere. Așadar, naștere/renaștere frumoasă alături de Dumnezeul nostru!