TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Suferința – unitatea de măsură a realității

Probabil că Cioran rămâne în primele locuri ale „olimpiadei” existenței umane. Dacă cineva dorește să învețe bine anatomia și fiziologia suferinței, atunci Cioran ne oferă cel mai bun tratat scris vreodată. Dacă un Buddha ar fi medicul suferinței, venind cu un tratament pe care occidentalii nu îl înțeleg, sau părându-li-se prea amar, stoicismul antic grecesc pare mult mai ușor de acceptat de noi în occident. Și acesta vine cu o „schemă de tratament” care prinde în mare parte la oamenii care sunt preocupați de aspectele filosofice ale suferinței. Iisus s-a „afișat” chiar în mantia suferinței, iar noi îl imităm. Purtăm la gât instrumentul de tortură cu care l-am chinuit pe Dumnezeul nostru. Dacă ar fi fost scaunul electric, și nu crucea, probabil că am fi avut așa ceva ca simbol care să ne aducă aminte de înviere! Numai că noi nu învierea o vedem la acel Iisus chinuit, ci vedem un om aflat într-o suferință cruntă. Nu prea putem să ne reprezentăm, de exemplu, pe Iisus în „schimbarea la față”. Nu putem să ne materializăm nimbul, lumina, căci le cunoaștem rar și foarte rar. Iar unii confundă lumina asta cu plăcerea dată de micii pe grătar cu bere rece. Preferăm cuiele și lemnul, sângele și oasele zdrobite. Le simțim mai aproape, mai reale!

            Tocmai acest element constituie de fapt cheia raportării noastre la suferință: „aspectul filosofic al suferinței”. Din start, când expui această formulă, ai pierdut jumătate din cititori sau curioși. „Din nou filosofie? Gargară, vorbe și nimic exact! Noi vrem tehnologie, inginerie!” Și așa ies pe ușă… Cum să știe că filosofia – cea care se ocupă cu anatomia, fiziologia și farmacologia ideilor – este construcția riguroasă care dinamizează lumea. Omul occidental este fixat în clișeul „cu capul în nori” al filosofului care, în plus, „nu aduce nicio plus valoare economică”. Punct. Stop-joc! Așadar, cum stau lucrurile?

            Teologia – cea creștină în principal – se raportează din nou la suferință într-un mod „terapeutic”. Metoda teologic-creștină este și ea „amară”. Îți cere să îmbrățișezi suferința, să o învingi trecând prin ea. Medicina – sau știința exactă – caută și ea să îți rezolve suferințele într-un mod abrupt, „gordian”, adică chimic. Există o terapie a durerii, așa cum există o terapie a suferinței psihice. Pastila magică rezolvă problema, scoțându-te din ghearele suferințelor. Meditația asiatică am văzut că nu prea e înțeleasă în spațiul nostru. E tratată ca fiind o fanfaronadă, joc al snobilor, aparținând unor interesanți care vor să pară ceea ce nu sunt… Deci, o lăsăm în pace. Stoicismul? Trebuie să citești, iar după ce citești, trebuie să trăiești, să aplici, să construiești filosofia practică. Deci să intri în etică! Etică? Ce să mai vorbești despre etică, cea mai practică dimensiune a filosofiei, incontestabil practică, când aceasta este simplificată și redusă la un fel de cod civil sub denumirea pompoasă a „deontologiei profesionale”. Adică un fel de regulament de ordine interioară adaptat fiecărei meserii. Așadar, revenind la stoicism… cine să mai citească astăzi? În România? 25% din populație. 75% nu are nevoie să citească decât apometrele, în rest…. știu ei, cei mulți, mai bine cum stau lucrurile. Ce soluție le rămâne? Soluția hedonistă – dizolvăm suferința în…. plăceri. Banii aduc fericirea! Banii anulează orice durere! Petrecerea, muzica ce a devenit doar un fel de sare pentru grătar, dansul cu degetele de la o mână pocnind deasupra capului, iar degetele de la mâna cealaltă strâng puternic o bere rece! Leacul pentru suferință este „ieșirea cu băieții la un grătar!” Asta este viața!

            Ce spune filosofia despre suferință până la urmă? Că suferința are un sens? Nu s-a stabilit că ar fi cert asta. Că este cel mai concret lucru al lumii? Desigur! Că aceasta ne aduce cu picioarele pe pământ din toate evadările noastre imaginare? Desigur! Că ea dă măsura realității! Nimic mai adevărat! Plăcerea și fericirea prea ne duc spre zone paradisiace… prea ne scot din lume. Suferința dă gradul de real. Este moneda care măsoară cantitatea de realitate pe care o îngurgităm. De ce plătim atât de scump? Teologii încearcă un răspuns. Filosofii dau mai multe răspunsuri. Ce este de făcut? De trăit! În imaginar!