Putem foarte bine să spunem și „societatea zeflemelei” sau „societatea deriziunii”, „a persiflării”… Toate acestea sunt forme care să exprime cum funcționează un mecanism straniu, astăzi, în lume. Această acțiune desemnează aducerea a ceva serios la nivelul de ridicol. Sau transformarea a ceva superior în ceva inferior, demn de dispreț, de ironie care merge până la bătaie de joc. Scopul acestei acțiuni este aneantizarea, distrugerea, strivirea morală a obiectului sau conținutului ideii vehiculate. Cum a luat naștere acest fenomen în societate? Dacă existau urme ale sale la anumiți indivizi, în sensul că erau „talentați” să facă asta în mod constant, acum consider că vorbim de un fenomen de masă. Înainte vreme exista acest fenomen la nivel de comunitate care se manifesta ca o formă interesantă a societății tradiționale când se puneau porecle. La țară, de exemplu, oamenii se cunosc mai bine sub forma denumirilor „căpătate” – „al lu’ Cocoșatu”, „Metecan”, „Gâtlej” etc. Aici avem de-a face și cu o diminuare, o aducere în sau spre ridicol, dar și una de transformare ontologică, adică de surprindere a esenței unui individ sau neam. Fenomenul acesta se extinde și spre forme care provin din ironia pură. Ironizarea, din antichitate până astăzi, are tot felul de explicații și forme, extrem de interesante. Este estetică, dar și epistemică, este moralizatoare, dar și protectoare ș.a.m.d. Avem lucrări închinate ei, precum lucrarea de doctorat a lui S. Kirkegaard – Despre conceptul de ironie – sau Richard Rorty – Contingency, Irony, and Solidarity – unde e analizată ironia în context politic. Dar acest fenomen al ironiei, împreună cu formele ce duc la batjocură, deriziune, zeflemea…, pot deveni astăzi arme în industria sau ingineria socială.
Despre aceste forme doresc să vorbesc aici. Adică despre urmările sau devenirile acestui fenomen care a ajuns să devină unul de masă și care vizează o anumită țintă. Consider că avem de-a face cu o raționalitate care coordonează lucrurile acum. Dacă acest fenomen era unul natural cândva, adică supus iraționalului societal, astăzi avem de-a face cu o anumită raționalitate coordonatoare care îl formează, orientează și implementează. Sau, cum spune românul, există un „ei” sau o anumită „ocultă” care trage sforile. Imaginarul social, când simte această rațiune sau ordine stranie din spatele fenomenelor, urmează strict calea aceasta a ocultului, adică al înlocuirii sufletului lumii, al ființei sociale cu ceva care să fie ușor recognoscibil, ca un grup ascuns – Masoneria, Illuminati, Opus Dei etc. – care uneltește din umbră tot felul de inginerii sociale. În realitate nu există așa ceva. De fapt, nu există asemenea laboratoare oculte care vizează strict ingineria socială, adică introducerea în lume a unor direcții de gândire sau acțiune pentru a urmări un scop ascuns, specifice grupurilor amintite mai sus. Nu există așa ceva ca ramuri ale Masoneriei, Opus Dei, Illuminati, Rozacrucieni, Papalitate etc. Scopul acestor societăți/grupuri nu au această componentă despre care vorbesc aici. În schimb, întâlnim în mod clar asemenea lucruri în laboratoarele serviciilor secrete. Acum da, avem clar o raționalitate care urmărește să modifice percepțiile populației, controlul grupurilor mici sau mari etc. Toate acestea pot fi verificate din mii de surse. Și nu numai de ieri, de azi. Din antichitate au existat asemenea elemente. Puteți citi cărți în acest sens precum ar fi: Michel Foucault – A supraveghea și a pedepsi (1975), Lucien Cerise – Neuro-pirații. Reflecții despre ingineria socială sau Gouverner par le chaos : ingénierie sociale et mondialisation, Jurgen Habermas – Lucrări despre statul post-național și legitimitatea instituțiilor, Martin Innes – Understanding Social Control. Deviance, Crime and Social Order. Acestea sunt doar câteva dintre lucrările „clasice” ce descriu forme ale acestui fenomen al raționalității controlului social. S-ar părea că autorul principal care a devenit sursă a acestor instituții de securitate care apelează la el, precum și a politicilor de stânga, este Otto Neurath (Gesellschaft und Wirtschaft, Foundations of the unity of science: toward an international encyclopedia of unified science, Empirische Soziologie).
Așadar, revenind la fenomenul pe care îl urmăresc, acesta privește modificarea percepției sociale care vizează un subiect cu ajutorul „luării la mișto”, sau a „batjocurii”, „derâderii”. Cum funcționează asta? Un laborator de studii sociale ideal ar deține o echipă care studiază ce nemulțumiri sunt în societate. Sau care ar fi topul preocupărilor imediate ale unei societăți. Să fie foametea? Frica de a nu rămâne nemâncat? Pierderea prestigiului social? Mândria națională? Patriotismul? Când una sau alta dintre aceste valori-preocupări capătă o importanță mai mare în societate, acestea devin centre sau poli de interes care conduc în final la tot felul de acțiuni sociale. Se cere mai multă mâncare, oamenii devin mai atenți cu privire la gestionarea finanțelor familiale, producătorii se orientează spre agricultură etc. Toate aceste fenomene pot apărea imediat ca satelitând aceste preocupări mai mult sau mai puțin conștiente în societate. Dar există și efecte perverse, negative. Mereu. De exemplu, dacă patriotismul se manifestă intens, adică se educă copiii în acest sens, poate să ia naștere un fel de naționalism, de „patriotism prost înțeles”, habotnic, prin care se generează un alt fenomen, acela al xenofobiei. Și tot așa. Deci, o asemenea instituție ideală va măsura și va căuta să înțeleagă spre ce direcție se va orienta societatea când are ca preocupare o asemenea valoare. Ce fel de acțiuni probabile vor apărea? Unde? Când? Ce vor face politicienii? Cum vor profita de acest val? În acest punct apar teoreticienii. Adică se emit diferite strategii pentru a contracara sau pentru a potența aceste valori-preocupări. În funcție de interes. De exemplu, Putin are tot interesul să potențeze în societate ideea de război. Are nevoie de soldați pentru a-și duce la bun sfârșit planul său belicos. De aceea se asociază, de exemplu, cu Biserica Ortodoxă Rusă, știind că națiunea sa este foarte apropiată de valorile creștin-ortodoxe. Adică își legitimează acțiunile prin punerea în relație a acestora cu biserica. Comunismul bolșevic a „evoluat” în sensul că a înțeles că nu e chiar bine să dărâmi biserici și să arunci în gulag preoții, și că e mult mai profitabil să te folosești de existența acestei instituții și a valorilor pe care această instituție le potențează în societate. Astfel, va apărea o noțiune nouă, aceea de „război sfânt”. Populația trebuie să vadă războiul ca fiind unul just și corect chiar și în ochii lui Dumnezeu. Apoi, induci în societate, prin alte mecanisme, dorința de a deveni soldat. Încă din școală se impune un anumit program – care include și jocuri, și manuale și activități în aer liber – care să promoveze mici idei care țin de „competiție”, „războire între tabere” etc. Mentalul colectiv este copt. Poți introduce programe financiare, stimulente de tot felul, adaptate grupurilor – pe pușcăriași, de exemplu, îi ademenești spunându-le că îi eliberezi după război – toate acestea vizând un singur scop: acumularea de cât mai mare forță. Se merge până la a oferi stimulente financiare elevelor care dau naștere la prunci. De ce nu? Gama trebuie să fie mare, pentru a atinge indivizi din grupuri cât mai diversificate. Dacă pe unii nu îi poți păcăli, dacă introduci secvențial și adaptat pentru toate gamele sociale elemente care să susțină acțiunea dorită, atunci obții un anumit procent care să adere la acțiunea vizată. Se pune acum o întrebare: poate să se naturalizeze acest fenomen? Desigur. Prin repetiție și aplicat unui public cât mai needucat, neinstruit, care nu gândește și nu deține autocontrol sau are valori clare care să le dirijeze viața, devin „agenți” naturali care îți vor susține ideea de plecare. Omul needucat are ca armă împotriva celui educat nu argumentul, căci nu deține mecanismele cognitive care să îl ajute în acest sens, de aceea apelează la derâdere, de minimizare, batjocură. „Bă, tu ăla cu cartea, habar nu ai ce e viața!” Cum se apără omul practic de cel care are o perspectivă mai largă asupra lucrurilor, venind dinspre teorie? Simplu, îi dă cu „viața” în cap. „Tu, ăsta care doar citești, nu ai habar de experiența vieții, în care eu sunt expert.” Iar când i se răspunde argumentat că lucrurile nu stau așa, omul practic sau needucatul se supără și se apără – natural – prin ironizare ce merge până la a lua în bătaie de joc. Nimic mai natural decât acest lucru.
Dacă aveau vreo șansă vreodată ca idei-valori precum acelea de luptă cu corupția, reformare fundamentală a statului, debirocratizare, eliberare de constrângerile statului tiran, patriotism, revenire la valorile tradiționale, îngrijire a sănătății proprii, armonizare cu natura, reformare autentică a educației, economia devenită autentic liberă, suveranitate autentică, independență națională să devină valori-preocupări centrale în societatea românească, atunci acel moment s-a ratat. Definitiv. Cum și de ce? Pentru că toate acestea s-au manifestat și se manifestă încă în societatea noastră, dar transpuse în discursul batjocoritor. Și nu numai a noastră, căci „valul” acesta a cuprins cam toată Europa, dacă nu chiar toată lumea. Acum este ratat totul și tardiv, deoarece s-a năruit cu ajutorul „contra-acțiunii” dirijate de instituții de genul a ceea ce am spus mai sus. Nu este vorba despre o „ocultă”, despre nicio „masonerie”, despre nicio persoană individuală – fie acestea Bill Gates sau Soros – chiar dacă aceștia ar avea idei prin care să profite de valul preocupărilor mai sus amintite. Trebuie să admitem că acest tip de control sau de raționalitate care intervine în a controla și dirija preocupările țin, totuși, de competența unor instituții deja existente. Acestea sunt instituțiile de securitate. KGB-ul este unul dintre cele mai mari laboratoare ale lumii în ingineria aceasta socială. Este NASA ingineriei sociale. Nu atât politic, cât al acțiunilor imediate, concrete. Politicile ar fi al doilea mare laborator, în care ideologi mai mult sau mai puțin inspirați profită la rândul lor de aceste valuri. SRI, SIE, FBI, CIA, MOSSAD și altele, dacă nu au efectiv laboratoare sau divizii/secțiuni care să studieze profund fenomenele acestea care exprimă incipient preocupări ale societății pentru anumite idei-valori, atunci au lideri sau grupuri de indivizi care împărtășesc și ei aceste idei-valori, dar care sunt preocupați efectiv cum să le controleze, căci au toate instrumentele necesare pentru a pune în aplicare acest control. Îmi aduc aminte cum, într-o emisiune, un important politician și teoretician de-ai noștri a fost întrebat: „Cum se face că în România serviciile secrete au atât de mare putere? Cum de au ajuns să tragă atât de tare sforile din spate și ele să guverneze continuu?” Răspunsul a fost: „Pentru că și-au depășit atribuțiile, adică acelea de a informa pe politician cu privire la anumite situații. Iar vina aparține strict politicianului. Căci acesta nu se limita doar la a primi informația, urmând apoi să ia decizii în grupul său, conform ideologiei de partid, ci întreba ce soluții sugerează a fi aplicate pe cei din aceste servicii. Astfel, serviciile de informații nu ofereau doar informații, ci și soluții. Deci, așa a luat naștere politica din umbră.”
Așadar, revenind, ce pas urmează când o astfel de instituție ideală vede că un val de preocupări se formează în societate, astfel încât să strice o ordine deja controlată de politici, educație, economie etc.? Se pun în aplicare politici de stingere a acestui val sau de deturnare. Deviere și orientare în direcții care să fie benefice continuu, care să convină unui grup care coordonează aceste instituții. Iar instrumentul perfect pentru deturnare este batjocura! Iei patriotismul, iei anti-corupția, iei ideea de revoltă și le transformi prin bătaie de joc; îți bați joc de ele, le caricaturizezi. Needucații vor duce mai departe treaba, făcând munca grea, ducând-o până în pânzele albe. De exemplu, pui un personaj ridicol care să îți vorbească despre patriotism. Adică iei pe prostul satului și îl pui ca educator de națiune. Cei mai mulți – intelectualii – nu se vor uita în gura lui nicio clipă, căci chiar dacă uneori spune lucruri interesante, prostul satului tot prost al satului este. Sau, pentru clasa de mijloc, în veșnică concurență și emergență, iei un fel de intelectual de mucava și îl lași să emită tot felul de tâmpenii care nu au nicio acoperire științifică, dar care, prin ceea ce spune, place nemijlocit populației semidocte, dar care își dorește să pară a fi „cunoscătoare”. Exact ca în basmul Fluierașul din Hamelin (povestea medievală preluată de frații Grimm), mai mult întâlnit la noi sub numele de Fluierașul fermecat. Prin muzica plăcută, hipnotizantă, un tânăr duce afară din cetate o mulțime de șobolani. Basmul, oricât de basm este, devine subiect de cercetare psiho-socială. De ce doar să „curățăm” o societate de molimă și nu să și aducem în societate o molimă anume, dacă acest lucru servește creșterii consumului de x, y, z? Acesta este mecanismul prin care avem doi poli care să acopere o paletă mare a societății – pe de o parte prostimea, pe de alta clasa medie care își dorește să se emancipeze, și dă impresia că dacă a citit o carte de Osho, are cunoștințe solide de orientalistică și de medicină spirituală.
Și se mai atinge un segment al populației – elitele. Acestora le va fi rușine să mai deschidă subiectul valorii-idee de patriotism etc., deoarece acestea sunt subiecte deja confiscate și îmbrăcate în aura de ridicol prin personajele care le plimbă și le îmbracă în forme semantice care nu mai pot fi eliberate. A mai vorbi despre ele în contexte academice, de exemplu, înseamnă să arunce și mai mult gaz pe foc, să pice și mai tare în ridicol. Așa că se închide gura acestor elite. Sic transit gloria mundi!
Facebook
WhatsApp
TikTok
