TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Sentimentul de scârbă al ființei

Săptămâna aceasta, la Seara de carte, va fi prezentată Metamorfoza lui Kafka. Cred că recitesc această nuvelă faimoasă pentru a patra oară. Mereu am fost bulversat de ea. Dar ca acum, niciodată. Probabil o fi vârsta… Printre multele teme care pot să fie degajate din nuvelă, cred că am identificat una nouă. O numesc sentimentul de scârbă al ființei. Comis-voiajorul Gregor Samsa se trezește într-o zi transformat în gândac. Acesta este elementul imaginar al nuvelei. Singurul. Căci de aici încolo totul curge extrem de realist. Comportamentele sunt reale! De astă dată m-am întrebat de ce a ales Kafka tocmai această „transformare”? Înclin să cred că alegerea a fost motivată de stârnirea unui sentiment de scârbă – ce poate fi mai scârbos decât un gândac de bucătărie care îți merge pe mâncare?! Există oameni scârboși, în sensul că ai o scârbă când îi vezi, pentru că put oribil, sau pentru că arată cumplit. În orice caz, scârba vine din sesizarea unui anumit tip de murdărie. Îți este scârbă dacă vezi un excrement uman, poate mai scârbă dacă este uman decât animal… Îți este și mai scârbă dacă te mânjești cu el. Ce să spunem dacă cumva ești obligat să îl consumi, așa cum se petreceau lucrurile în lagărele românești sau rusești de odinioară! În orice caz, gândacul provoacă o scârbă specială, asta pentru că are în el o anumită dinamică, adică se și mișcă. Îți vine să te urci pe un scaun și să țipi isteric, scuturându-te pe tot corpul de niște gândaci imaginari care s-ar fi urcat pe tine. Gândacul nu este un păianjen, de ăsta din urmă îți poate fi frică, îți imaginezi că te mușcă, că ar fi veninos. Gândacul are ceva extrem de scârbos în el, căci amestecă un fel de fecale care se mișcă și, mai mult, pare să pătrundă în ființa celui care privește. Forma carcalacului e și ea specială. Este maro sau negru, lasă un fel de bale – reale sau imaginare – pare a fi lipicios și extrem de contagios; vezi în pliurile inelelor cheratinoase un fel de aglomerare de puncte care sunt păduchi sau alte lighioane care trăiesc în simbioză cu el, căzând în mâncare sau pe unde trece. Ți-l imaginezi că lasă fecale, niște puncte mici, negre, peste tot… făcând acest lucru în timp ce merge și continuu, cam ca șoarecii, sporind astfel senzația de infestare a mediului.

            Ei bine, Kafka spre dimensiunea asta a mers, iar pentru a produce un efect cumplit, l-a transformat pe Georg Samsa, adică pe un om simplu, în elementul cel mai scârbos pe care ni-l putem imagina. De ce? Să obțină doar un efect literar? Să intre într-o zonă a esteticii urâtului așa cum nu s-a mai făcut? Nu cred că a făcut acest exercițiu doar pentru o licență literară oarecare. Rațiunea este mult mai profundă. Ține de ceva esențial uman. Ființa umană, atât de splendid prezentată în atâtea teorii, este plină de o mizerie așa cum nu ne-am putea vreodată imagina. Poate să îți fie scârbă de aproapele nespălat, cu răni supurând, mâncat de viermi sau plin de jeg. Dar asta este o scârbă de suprafață, una care taie apetitul de corporalitate, de materie. Să avem și o dimensiune scârboasă, de gândac, și în interior? Să existe ființe umane-gândac? Așa cum este exploată tema în Man in black, când un extraterestru dușman este prezentat ca fiind un gândac imens… Imoralitatea nu provoacă scârbă, căci scârba ține de ceva visceral, un fel de defect metabolic, de respingere a hranei, a asimilării. Avem o umoare care ne împiedică „să ne înghițim” aproapele. Nu putem să asimilăm, să atingem chiar persoanele murdare moral. Iar aici nu este vorba despre o revoltă în fața unor acte imorale. Este vorba despre o reacție viscerală în fața unui general. Ajungi să-ți fie scârbă de cineva, dincolo de aspectul fizic care ți-ar putea repugna, în anumite situații cumplite. Când cineva duce la îndeplinire unele fapte reprobabile, strigătoare la cer, ajungi să-l asemui unui gândac. De obicei, repetarea unor acțiuni imorale trimit pe ceilalți să asocieze persoana în cauză cu viermii/viermuiala. Lipsa de coloană vertebrală aparține viermilor, care nu au nicio axă a vieții. Gândacul pare să adâncească senzația de esență a ființei umane care a deviat de la umanitate. Repede trimitem în aceste zone pe aproapele care încalcă principiile umanității. Reacția este virulentă, căci nu dorim să avem de-a face deloc cu respectivele ființe care ajung să se transforme în gândaci. Fugi și atât! Sau îi strivești, deși scârba crește și mai mult dacă treci la asemenea acțiuni, căci talpa îți va fi murdărită. Grimasa apare și după ce îl lichidezi pe respectivul. Entomologul de serviciu al ființei va găsi nenumărate aspecte ale vieții care să trimită ființa umană în zona gândăcimii. Problema care se pune acum ar fi: cum poți să trăiești cu un gândac-om? Cum îți poți înfrânge scârba? Cum să ajungi să iubești pe acesta? Pare că aici sunt atinse limitele ființei. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți! presupune o asimilare. Faci un efort uneori în acest sens, este drept, iar în final ajungi să îl iubești, adică să-l „asimilezi” ție. Sfântul Francisc îmbrățișa leproși, putea să treacă peste scârba inerentă. Așadar, putea să facă asimilabil pe aproapele său, îl putea metaboliza, adică îl putea înghiți cu toate urâțeniile sale. Iisus, se spune, că poate face același lucru chiar și cu oamenii-gândac, adică cei leproși sufletește. În fața unei asemenea scârbe provocate de interiorul murdar al ființei umane nu prea poți să mergi înainte. Deja este cumplit de greu să treci peste scârba corporală – te obișnuiești cu ea, de exemplu, ca medic; dermatolog sau nu – dar cât de greu este să te obișnuiești cu scârba ființială?! Când spui: „p-asta nu o pot accepta nici în ruptul capului” înseamnă că ai trasat o linie care nu poate fi spartă, iar dacă încerci să întinzi coarda, te poți aștepta la reacții violente.

            Încerc să caut un exemplu concret în care ți se stârnește sentimentul de scârbă al ființei. Găsesc tot felul de exemple, dar îmi dau seama că fac parte dintr-o zonă a revoltei sau a iritării, nicidecum al scârbei ființiale. Când este omul cu adevărat gândac? Când ai în fața ochilor un gândac? Sau, când te-ai simțit a fi gândac tu însuți? Când ți-a fost scârbă de tine însuți? Când ai făcut ceva cumplit, spun unii. Atât de cumplit încât îți fine să fugi de tine. În sfârșit, am găsit un asemenea exemplu, care să le combine pe amândouă – adică și eu mă simțeam gândac, dar și cel din fața mea era perceput a fi gândac.

            Atunci când ești bolnav, când toate umorile corporale ți se scurg cumplit, când împrăștii puroi în stânga și în dreapta, când te simți lipicios și împuțit, dar nu faci nimic în a remedia lucrurile, căci prea ești afundat în boală ca să te cureți corporal de toate acestea, te simți, de fapt, a fi un pic gândac. Sentimentul de scârbă de sine se poate accentua imediat ce vii în fața unui îngrijitor – medic, de exemplu – care, prin prisma meseriei sau vocației sale, este într-un fel obligat să interacționeze cu gândacul din tine. În aceste momente ți se accentuează sentimentul de jenă, te simți și mai gândac decât ești – asta dacă ai vreun sentiment de jenă, adică dacă mai păstrezi ceva uman în tine. Dacă ajungi la spital în ultimul hal, începi, probabil să te gândești dacă ai ciorapii murdari, dacă vei mirosi urât când vorbești sau când te dezbraci, dacă ai chiloții curați etc. La boală ți se mai adaugă un rău, propriul sentiment de scârbă pentru că ești bolnav. Te simți un fel de minus-uman, vulnerabil, mai ales că faci asta în fața unor ființe ca tine, care sunt sănătoase. Dacă medicul respectiv are tact, are har, cum se spune, va ști să îți estompeze aceste adăugiri mai mult sau mai puțin imaginare. Se face că nu vede, îți spune să stai liniștit că a văzut și mai rău, că e normal să fii în halul în care ești, că doar d-aia ai venit acolo, că ești bolnav, că te va repara, vindeca… Într-un cuvânt, medicul devine un fel de Sfânt Francisc, iar ție îți vine să plângi, căci cineva te iubește și în starea de gândac în care te afli! Te simți îmbrățișat și parcă boala se pregătește să dispară, simți că ai forță să lupți pentru viață, vrei să ieși din gândăcime spre ființa umană pură! Dar, ce te faci când, tu gândac fiind, dai peste un alt gândac, și mai odios? În spitale, de foarte multe ori, de nepermis de multe ori, pare să fie un fel de întâlnire a gândacilor. Bolnavii sunt gândacii băloși, infecți, iar unii medici sunt gândacii interior transformați. Tu stai pe marginea patului, îți ceri scuze pentru deranj, iar gândacul în halat începe să strige la tine și să te apostrofeze, ca și cum îl deranjezi cu boala ta pe care ți-o expui! „Nu mă interesează ce probleme ai dumneata!” spune gândacul respectiv. Țipă, urlă, te bruschează, te ironizează… auzi pe hol cum vorbesc despre tine cu „ăla de la salonul 13”, iar în față îți trântește și mai multe scârboșenii. Auzi cum unor femei care strigă în durerile facerii li se strigă: „Fă, împinge, nu mai urla atât, ce, când te-ai f…ut tot așa urlai?” (poveste reală!) Ce faci în fața acestor lucruri? Te revolți? Te revolți degeaba! Unii își mai ies din fire, dar „dreptatea” va fi întotdeauna de partea medicului, chiar dacă este gândac în acest caz! Pleci? Ei, și ce! Ducă-se, spune gândacul! Mori! Sau, am mai auzit… „Nu am timp, domne, să te iau cu binișorul!” Dar de ce? Nu plătesc destul pentru serviciile acestea? Credeți că vin de plăcere să vă deranjez în gardă la ora 3? Nu aveam somn și mă gândeam cum să vă deranjez? De ce nu sunt toate secțiile din lumea asta precum secțiile de pediatrie? Așadar, niciun sentiment de revoltă nu îl va depăși pe acela de scârbă. De scârbă ca în fața unui gândac, a unui om metamorfozat în gândac care vine să te atingă rece, fără nimic în ochi, fără compasiune, fără empatie pentru suferința ta. Doar activat de sentimentul de scârbă al ființei. Iar dacă iubire ar fi aici, este doar de bani și atât!