TABLETA de MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Se stinge lumina!

Nu mă pot abține să nu vorbesc și eu despre subiectul Premiilor Gopo, așa cum a făcut-o și colegul meu, Daniel Tache, ieri. Aveam de gând să-mi schimb subiectul, văzând că acesta a fost deja abordat, dar nu pot să nu mă refer și eu la el, mai ales că o săptămână întreagă am urmărit tot felul de opinii pe acest subiect, unele mai părtinitoare decât altele. Daniel Tache a făcut o analiză ceva mai rece. Eu nu pot să fiu chiar atât de distant și să observ lucrurile fără o implicare subiectivă. Eu fac parte dintre cei care chiar fac urticarie când ascultă o manea!

M-am întrebat de mai multe ori cum de reacționez atât de vehement când ascult – involuntar – manele. Nu pot spune că unele dintre acestea nu ar avea vreo urmă de autentică formă estetică muzicală, dar sunt incapabil să o sesizez. Mă bazez doar pe un „argument” rațional, anume pe faptul că există foarte multe persoane care trăiesc efectiv un efect estetic – bănuiesc – în momentul în care ascultă manele. Mi se pare un lucru incredibil că există persoane care își/și-ar dedica un timp de cercetare doctorală acestui fenomen, numit chiar „cultural”. Eu am ajuns la o explicație care să-mi satisfacă această curiozitate și să închidă pentru totdeauna „dosarul manelelor”. Ca într-un proces semiotic, o manea nu ar fi în sine un lucru rău/urât. Problema vine din asocierile pe care le facem, lucrurile la care trimit manelele. Și trimit în mod incontestabil la o subcultură crasă. Trimit la un comportament antisocial, la valori grosiere, la persoane extrem de îndoielnice din punct de vedere etic, comportamental, social, cultural, civilizatoriu. Există o pătură socială care ar putea cultiva acest gen muzical. Eu cred că maneaua este mai mult decât un astfel de gen muzical, fiind o manifestare a esenței sufletești grosiere a unor comunități umane. Asta nu înseamnă că aș dori să le elimin. Aș dori să nu fiu deranjat de ele și de ascultătorii lor. Pot să facă și concerte dacă vor, dar într-un mediu special amenajat, undeva „la ei acasă” (și cu ferestrele închise). Iar, chiar dacă nu înțeleg cum cineva ar putea face o teză de doctorat pe un asemenea subiect – chiar dacă este un studiu sociologic sau antropologic – nu contest autenticitatea sau valoarea unui asemenea studiu. Știu, sunt subiectiv, și pentru asta mă bucur enorm, mai ales că există atâtea subiecte extrem de interesante în lumea aceasta – pe care eu le consider interesante…

De ce a fost reacția celor de la mărețul eveniment atât de vehementă? Pentru că li s-a pus în fața ochilor un lucru decontextualizat și care este contrar valorilor culturale pe care aceștia le acceptă. Este un lucru rău această dovadă de „închidere” sau de „limitare” culturală? Eu cred cu putere că nu! Cultura este un fenomen care se protejează, care are o individualitate puternică și care primește schimbările și deschiderile spre alte forme culturale doar în anumite condiții de timp și de compatibilitate. Extrem de puternica relaxare culturală la care asistăm la nivel mondial – îndemnul la deschidere cu orice chip și amestec cultural, toleranță dusă la extrem etc. – toate acestea nu sunt decât simptome maladive pentru cultură. Orice formă culturală are o amprentă tradițională/tradiționalistă, care tinde în mod natural să se protejeze. Nu putem amesteca orice cu orice. S-a văzut extrem de clar ce a însemnat acea interpretare a lui Bohemian Rhapsody a lui Queen în tonalitate manelistică! Aceea nu a fost o versiune, o adaptare, ci o pură bătaie de joc! Îmi imaginez că cei care au dorit să obțină „un efect” al acestei intruziuni, au încercat să imite stilul lui Bregovici/Kusturica. Numai că nu le-a ieșit. Le-a ieșit doar un lucru macabru. Autenticitatea maneliștilor nu a produs un efect Bregovici.

Așadar, de ce a reacționat sala atât de rece sau vehement deranjată de acest episod manelistic? Simplu: pentru că, la nivel uman, există oameni care detestă, cărora le displace profund acest gen considerat deocamdată a fi subcultural. A-i acuza că nu au deschiderea necesară ar însemna să acuzăm pe cineva că iubește șerbetul de nuci. Ce doriți, unii oameni sunt obișnuiți cu un anumit regim alimentar/cultural! Este cât se poate de natural să spui că x se potrivește cu y, iar z nu se potrivește cu ț. Nu poți să privești la un film care prezintă viața Evului Mediu, iar dintr-o dată să vezi că un cowboy intră în scenă. Firul se rupe. Te întrebi dacă este vorba despre o parodie, o comedie sau un lucru „serios”! Cowboy-ul nu rimează cu Evul Mediu! Doar dacă dorești să stârnești un efect comic. Și există situații în care astfel de intruziuni nu stârnesc nici măcar un astfel de efect comic, dacă asta s-ar fi dorit în cazul Premiilor Gopo. Efectul este doar de stupefacție, de năruire a tuturor valorilor; te întrebi ce cauți tu acolo și, mai ales, ce se petrece cu lumea întreagă. Ai impresia că se stinge lumina!