Salariul este așadar praf în ochi. Este o unitate de măsură a nimicului. Munca, oricât de puturos este românul, tot nu ajunge la nivelul salariului. Sau invers. Luați cel mai puturos angajat și veți vedea că salariul pe care îl primește nu justifică deloc munca prestată. Adică diferența este enormă. Cele două nu pot fi măsurate. Salariul românului este un fel de echivalent al alocației pentru copii. Ne-am făcut mari, acum nu mai avem alocația de mizerie, acum avem s a l a r i u! Da, întotdeauna vom munci mai mult decât primim salarizarea, dar în situația sclaviei românului cele două sunt atât de depărtate încât nici nu are rost să le comparăm. Cele două sunt atât de depărtate încât nici nu pot fi puse în relație. Și acest lucru este valabil și în bine și în rău. Și în sclavie, și în huzurul incredibil al unora. În special politicienii. Aici nu se justifică deloc sumele imense pentru munca prestată, iar în cazul sclavilor, nu se justifică deloc munca prin salariile primite.
Salariul este un fel de „atenție”, de serviciu opțional, un semn de amabilitate din partea Statului sau a patronului. Nicidecum el nu îndeplinește funcția sa oficială. Salariul este un fel de titlu onorific. „Bravo, mamă, ai luat un zece la olimpiadă. Îți ia mama o ciocolată!” Cam așa este.
Al doilea aspect ține de momentul în care este primit salariul acesta. După ce că este cât este, și poți face cu el cele pe care nu poți să le faci, este o modă să întârzie la venire acest salariu. Are o logică această întârziere – ți-l face valoros în ochi – te face să spui: „bine că îi am și pe banii ăștia!” Patronii și-au făcut un obicei din a ignora această punctualitate.
Sclavia este adâncită. Avem situații de genul: Puflene Resort – căutați pe net să vedeți cum arată – este un complex în Delta Dunării. Puflene (adică propitaruʼ) care mai are și alte hoteluri în Tulcea, spune unui angajat în timp ce se plimbă cu mașinuța electrică de golf: „Nu am bani nici pentru pâine, de unde să îți dau x?!”
Sau, la Târgoviște, angajații de la Y – privat – intră în panică pentru că soția patronului – care lucrează și ea cot la cot cu toți ceilalți sclavi, ca să arate cât de trup și suflet este pentru „vocația de malagambist”, își face o operație estetică, eliminând un surplus. Angajații încep să tremure. De ce? Pentru viața pacientei? Nicidecum. Pentru că Adio salarii, care oricum nu vin la timp. Operația costă, nu? Apoi, patronul explică și el că nu are bani nici pentru a trece strada. După care urmează o săptămână de concediu la Paris. Iar pacienta, revenind cu adevărat refăcută la locul de muncă, începe să povestească prin ce a trecut, cum a decurs totul. Iar angajații-sclavi râd, ridică din sprâncene, o consolează pentru durerile prin care a trecut, unii chiar lăcrimează sincer. Că sclavul trebuie să fie sclav până la capăt. Prinde drag de stăpân, oricât de rău ar fi acesta.
Sau, în alt loc – tot privat vocațional malagambist (adică ceva de genul jurnalismului, artelor libere etc.) – o angajată se duce sistematic la patroană în birou să îi explice că are nevoie de salariul său întârziat de acum trei luni. Nu de alta, dar copilul îi moare de foame – la propriu – nu are bani pentru a veni la muncă, are rate la bancă și ăia vin să îi ia din casă. Patroana ce face? Plânge – la propriu – după care se decide să îi dea salariul din luna februarie acum, în mai. Iar angajata este mulțumită că a primit și așa. Ceilalți o îndeamnă pe aceeași angajată să se ducă să îi susțină și pe ei, căci sunt în aceeași situație. De ce? Pentru că toți ceilalți au așa… un fel de jenă, de frică…. dacă se supără doamna? Dacă îi dă afară? Dacă o bagă pe aia… „dacă nu vă convine, plecați în altă parte”! Când o angajată explică patronului că situația este cumplită la X, colegul lor, că banca i-a luat televizorul căci nu își poate achita rata din cauza acestei întârzieri, patronul răspunde: „Ce te doare pe tine grija de X?!” Iar viața merge mai departe.
Sclavul, prin definiție, este cel care este… serviabil, și laș. Dă din gură, urlă în fața colegilor cât de grea e viața, că nu și-a mai văzut salariul de nu știu când, că o duce rău din cauza asta. După cinci minute, când la ședința următoare s-au hotărât cu toții să facă front comun…. angajatul vocal, brusc are o jenă, se retrage în brațele unei „moralități” care îl îndeamnă să nu deranjeze pe patron cu o asemenea rugăminte. Cum adică să îi ceri în luna mai salariul pe februarie. Are și el problemele sale. Nu degeaba nu le dă banii, nu? Este sufocat de taxele Statului Mafiot, este sufocat de datorii, căci uite, au cumpărat utilajul x acum două săptămâni. Ce vreți, oameni suntem! Trebuie să înțelegem situația! Iar patronul strigă și el că „nu are bani nici pentru pâine!” Asta după ce vine din excursia aia din Ibiza, unde și-a trimis plozii cu tot cu nevastă. Iar formula magică pe care acești patroni o folosesc este: „Vaaai, te înțeleg că ai nevoie de salariu. Te înțeleg! Dar nu am de unde. Chiar nu am.” Adică, sunt oameni de înțeles. Sunt oameni care știu ce înseamnă să mergi la piață și să negociezi legătura de ceapa de la un leu la cincizeci de bani. Asta cu o bătrână care a venit cu căruța la piață, ca sa economisească banii. Și care ar câștiga într-o zi exact cam cât ar costa-o autobuzul până la ea în sat. Știu ce înseamnă greul, când se duc la supermarket și fac calcule peste calcule să vadă care produs este mai ieftin. Viață grea! La fel fac și în supermarket la Paris sau în Ibiza. Tot așa cumpătați sunt și când merg în Mall, la București, când doamna trebuie să își cumpere vreo trei sute de plase de firmă. Ce? Se duc acolo doar când sunt solduri, de ce sunteți cârcotași? Patronii/politicienii aceștia știu valoarea banului, sunt modești, te înțeleg foarte bine că tu negociezi legătura de ceapă! Dar nu te pot ajuta cu acest salariu! Trebuie să înțelegeți și voi, sclavilor!
E revoltător? Ei, ași! Ultimul sclav revoltat a fost Spartacus. Și vedeți ce a pățit. Pentru că Stăpânii înving întotdeauna! Deci este cu mult mai bine să fim civilizați, să nu vorbim, să nu criticăm, să nu spunem ceva de rău despre aceste lucruri, căci răzbunarea Stăpânilor este cumplită. Să nu mai folosim acest cuvânt, „sclav”! Ce e aia? Este o prostie să vorbești despre așa ceva astăzi. Nu există așa ceva! Sunt doar mici inadecvațiuni și mici neînțelegeri terminologice. Mici defecte de comunicare. Nicidecum „sclavie”! Auzi tu! Patronii sau superiorii care își tratează onorabil angajații – căci există și așa ceva – sunt niște înapoiați, nu? Merită să fie călcați în picioare de acești angajați care se urcă în capul lor și sunt veșnic revoltați, vocali, nemulțumiți. De ce sunt astfel? Pentru că nu sunt tratați ca sclavi. Ia să vedeți ce ordine se face când se produce mutația aceasta. Civilizația este doar un cuvânt pentru speriat copiii, pentru cărți. A te comporta cu adevărat civilizat înseamnă că pervertești natura umană. Aceasta se simte cu mult mai bine în relația Stăpân-Sclav. Și, Doamne, ce bine le stă unora sclavi, iar altora Stăpâni!
POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și în Franța, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
