TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Rugați-vă pentru fratele Alexandru

Știți, probabil, că titlul pe care l-am ales aici este preluat de la Constantin Noica. El are o carte intitulată astfel. Povestea acestui titlu, împreună cu uimirile filosofice care pleacă de la „pățania” care a dus la punerea sa pe frontispiciu este legată de ruși. Se spune că o mânăstire din Moldova a fost ocupată de trupele sovietice, spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Măicuțele – din fericire – au părăsit mânăstirea de ceva vreme, astfel că rușii s-au instalat în ea pentru o perioadă de timp. La plecare, comandantul a lăsat un bilet pe altar, în care spunea că a lăsat totul în ordine și cerea să se roage cei de acolo pentru sufletul său. „Rugați-vă pentru fratele Alexandru!” Așa se încheia biletul comandantului rus.

Noica face o întreagă analiză filosofică plecând de la acest fapt. În principal, el pleacă de la ideea următoare: „Când un învingător îți cere să te rogi pentru el, înseamnă că-ți oferă victoria sa.” Este ceva profunzime în această idee. Oare până unde putem să extindem această rugăciune? Putem să ne rugăm și pentru fratele nostru agresor? Pentru cel care pare a fi diavol chiar? Să ne rugăm mai mult pentru acesta decât pentru victimele sale? Ce fel de creștinism este acesta? Cred că mergem în orb. Da, înțeleg foarte bine că acum, creștinește vorbind, trebuie să ne rugăm – probabil chiar mai mult – pentru cel care agresează, adică pentru rus. Mă gândesc că sfinții o pot face. O pot face și oamenii sfințiți, sau călugării. Acesta ar fi un prim nivel de rugăciune. Dar nivelul cu adevărat „greu” cred că ar veni chiar din partea victimelor. Mă gândesc că vreun ucrainean, undeva, ascuns în vreun beci, mâncând zeamă caldă cu iarbă în ea, având copiii morți, îngropați în fața blocului, ar face o rugăciune pentru agresorul acesta. Ei, da, asta zdruncinare a coloanelor cerului! Oare are cineva puterea să facă așa ceva, în aceste condiții? Eu recunosc că nu pot în mod autentic. Îmi este oarecum ușor să mă rog pentru sufletul îndrăcit al rusului agresor. Dar fac asta din postura de român, de om care stă departe de război, care nu este afectat direct. Deci, mă simt un creștin ipocrit. Nu este nimic măreț în a face asta de pe margine. Oricum, mi-ar veni acest gând doar acum, că Paștele bate la ușă, că ne aflăm în Săptămâna Patimilor.

Oricum, nu cred că sunt un bun creștin, căci nu îmi trece niciun gând în a mă ruga pentru rus, nici măcar de Paște! Doar m-a fulgerat așa, „teoretic”, să fac asta ocazional, când scriu acest text. Nu îmi vin nici gânduri de ură viscerală. Am doar un fel de lehamite creștină față de tot și toate. Simt puternic că ceasul al 12-lea a trecut. Gata! Până acum se puteau face atrocități. Până acum, de 2000 de ani, puteai să faci războaie, să schingiuiești, să îți bați joc până și de Dumnezeu. Iertare se găsea în tot acest răstimp. Chiar poți să găsești energie să te rogi pentru naziștii care au ars de vii copii și femei. Pare ceva normal să faci asta, dacă ești creștin. Oarecum. Dacă vrei să îți testezi puterea rugăciunii și a iertării. De ce acum, când avem de-a face cu orori, cu crime și lucruri cumplite așa cum au mai fost, parcă este altceva? Doar pentru că acum le simțim din nou pe propria piele? Că ne sunt apropiate? Asta să le dea materialitate și nu pot fi pardonabile? Nici măcar putere să te mai rogi pentru cel învins sau pentru învingător – căci a te ruga, până la urmă este un act „gratuit”, nu te costă mare lucru să faci asta, ai putea să o faci din „datorie”? Simți oarecum că rugăciunea nu mai este suficientă, că nu mai poate fi eficientă, că se duce în gol! Gata, Doamne, ajunge! Ajunge cu atâtea rugăciuni deșarte, cu atâtea iertări. Nu mai vrem să ne ierți! Venim după 100 de ani de pauză de la ultimele războaie, iar „pauza” asta nu a fost suficientă. Te-ai înșelat, nu este un răgaz destul de bun. Rănile nu ni s-au vindecat destul. Iar huzurul în care am trăit de atunci până acum ne-a adâncit și mai mult în dureri și necazuri. Plăcerile nu ne-au mângâiat, nu ne-au făcut să uităm ce bestii suntem. Nu mai dorim să ne iertăm nici noi, de aceea este în zadar să îți mai cerem să ne ierți și Tu! Noica era fascinat de această nuanță filosofică a iertării cerute de învingător. Exista încă ceva nobil acolo. Era o „încărcătură” demnă de luat în seamă. Acum nu mai ai pentru ce să te rogi. Îți este rușine să te rogi pentru sufletul tău, căci prea multă este mizeria și necurățirea! Iar dacă privești afară, ce vezi? Vezi cum răul de odinioară lovește exact la fel, că nu a făcut niciun pas spre mai bine.

Că Biserica lui Hristos, prin armata Sa, că este la est, printr-un Chiril, sau că este la vest, printr-un Papă simpatic, nu face nimic concret. Ratează lamentabil orice mesaj christic. S-a dus atât de departe în smintirea sa, încât biserica nu mai are nimic de-a face cu Biserica, ci are de-a face cu politica cea mai josnică, răstignindu-l pe Iisus a milioana oară și mai degeaba cu zâmbetul pe buze, găsind chiar justificări, argumente pentru fiecare cui bătut în dumnezeire. Omenirii i s-a făcut rușine de propria nimicnicie. Trebuie să fim izgoniți și de pe pământ, nu numai din Paradis! A venit vremea de a fi alungați și de aici, căci tare am pângărit locul. Să ajungă omul în secolul al XXI-lea, să fie atât de civilizat, de bine hrănit, de tehnologizat, de culturalizat, de educat, iar el să continue să cultive răul așa cum o face, asta nu mai poate fi iertat! Unele fețe bisericești mi-ar spune că mi-am pierdut nădejdea, că disper, că Iisus tot ne va ierta, căci este Dumnezeu. Ce să spună acea familie de ucraineni căreia i-a fost ucis copilul în fața lor, după care soldații ruși, criminali, s-au cocoțat pe tanc și au plecat liniștiți, făcându-le cu mâna? Să îndrăznească cineva de pe acest pământ să le ceară să îi ierte pe rușii care au ucis și apoi își luau la revedere zâmbind, adresându-le fie un rânjet macabru, diavolesc, fie chiar un zâmbet autentic, plin de candoare? Să îndrăznească cineva din ceruri să le ceară să se roage pentru frații lor ruși, agresori și criminali la drumul mare? Respectiva familie se ridică acum deasupra întregului univers, deasupra întregului pământ, care merită să rămână sterp în fața lor, să fie pârjolit de privirea acelor părinți, iar cerurile să se deschidă și Dumnezeu însuși să-și ceară El iertare pentru asta; iertare că a stat și a privit și nu a făcut nimic, deși putea să facă, că a respectat mai mult libertatea noastră decât să salveze de la suferința aceasta de neacceptat! Adevărat a spus Iisus, înainte de a fi pus pe cruce, că după El vor veni unii care vor face minuni și mai mari. Se presupune că și suferințele de după El vor fi mai mari. „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele și mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl”.

Da, omenirea a făcut aceste lucruri mari. Dar și în ceea ce privește suferința s-a depășit pe sine. Iar aici nu avem sumă nulă. Suferința omenirii depășește cu mult „realizările” și „minunile”. Iar suferința aceasta nu mai încape în ființa umană. Deci, nici iertare nu mai trebuie să primească. Omul, în nimicnicia sa își poate permite să spună acum fără tăgadă: „Doamne, este prea mult! Salvează-ne acum, sau dă-ne neantului, totuna!” Rugați-vă pentru fratele Alexandru devine, așa cum Cioran ar spune, un fel de rugăciune pentru Dumnezeu, căci tare milă ne-a fost de El. Dar acum… Iertare nu! Putem, în cel mai fericit caz, să ne cerem scuze. Așa cum îmi vine să spun eu acum; să mă scuz că am gândit toate acestea și, mai mult, le-am aruncat în lume cele gândite. Dar iertare nu îmi vine să cer! Sunt prea revoltat pe sine și pe Dumnezeu.