TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Relativ și absolut în construcția umanului

          Într-o carte relativ recent apărută a domnului Andrei Cornea – Turnirul Khazar – se discută o temă extrem de importantă pentru timpurile pe care le trăim. Anume formele relativismului și efectele acestuia asupra ființei umane – cu bune și cu rele. Trăim o epocă a relativismului/relativismelor. În general, când cineva se gândește la acest termen, îl asociază direct cu relativismul din fizică. Einstein devine un simbol-emblemă a sa. Și acest tip de relativism este, desigur, denaturat înțeles și, mai ales, aplicat. În primul rând, aici nu este vorba despre relativism cât despre relativitate, ceea ce este altceva. Teoria relativității este în sine destul de „strict-absolută” (universal valabilă). De aici s-a plecat spre o admirație a relativității ca relativism, prin niște mecanisme pe care cu greu știința sociologică ar putea să le explice. Impresia că o anume relativitate din fizică se poate transforma în relativism cultural, etic, epistemologic, civilizațional (forme despre care vorbește Cornea) este destul de stranie. Dar ce se înțelege prin relativism în aceste forme? Autorul amintit spune că ceea ce este comun acestor tipuri de relativism este aceea de a „de a nu admite standarde universale sau intersubiective de judecată, de evaluare și de comparație”. Fenomenologia secolului al XX-lea este cea care a mai pus umărul la acest lucru. Einstein și Husserl/Heidegger ar fi cei care au răsucit lucrurile spre a da un sens nou relativismului. Ce se spune mai exact în sfera aceasta a relativismelor de tot felul? Anume că subiectul nu se poate extrage pe sine din niciun obiect de cercetat (demonstrația superbă a fenomenologiei). Nu este posibil să intrăm într-o lume absolut obiectivă, absolut în afara noastră. Până și matematica are în spate un anumit subiectivism sau „depinde” de noi. Istoric vorbind, relativismul s-a manifestat și în alte perioade sau a căpătat o anumită importanță, nuanțând diferite manifestări comportamentale umane. Epoca noastră se caracterizează printr-o puternică accentuare a relativismelor amintite, devenind chiar o valoare–fapt în sine.

            Astfel, ceea ce doresc să accentuez aici privește mai mult o atingere profundă a umanului. Atunci când spui că sexul pe care îl ai dat în mod absolut la naștere este de fapt relativ – relativ la ce, mai exact? – și pui sub semnul întrebării chiar corporalitatea „eronată”; deci te afli în plină manifestare a relativismului. De fapt, te afli într-o extremă a relativismului, căci poți fi și temperat. Așadar, dacă faci acest lucru, te raportezi la ce? La o dorință? La un sentiment pe care îl trăiești? Subiectul intervine și se manifestă deplin peste tot ceea ce s-ar numi Natură. De fapt, subiectul devine o lume în sine în care este creator. Relativismul acesta este capabil să ne pună în centrul unei creații, iar asta nu este puțin lucru. Dar, s-ar părea că definiția omului, adică aceea care ne-ar face să devenim oameni, raportându-ne la Ideea de Om ca la o valoare, nu se poate obține fără un anumit absolutism. Puteți să-i spuneți chiar dogmatism. Adică, punând în oglindă cele spuse de A. Cornea, atunci când admitem niște standarde universale și obiective de judecată, evaluare și comparație. Un relativist autentic s-ar grăbi să spună că „nu există așa ceva, căci tocmai a demonstrat că nu se poate separa subiectul cunoscător de obiect”. Deci, nu există asemenea standarde universale. Dar în acest lucru stă chiar esența humanitas-ului, anume că așa stând lucrurile – căci nu putem contrazice acest fapt expus de relativist – suntem capabili de a ne plasa într-o sferă a imaginarului. Legile umane, valorile morale, principiile de viață aparțin sferei imaginarului. La imaginar aderi sau nu aderi. Cum ar arăta un film sau o piesă de teatru trăite efectiv de spectator dacă nu cu acceptarea și aderarea acestuia la ele? Cel care respinge importanța imaginarului ar spune că nici nu are rost să privești la asemenea construcții culturale precum filmele sau dramaturgia, căci totul este o prefăcătorie. „Așa ceva nu există!”, deci, practic, „munca” oamenilor ălora, adică a actorilor și a întregului aparat din jurul lor, este pur și simplu în zadar. Trebuie să te trezești din „păcăleală!”. Dar, dacă faci asta, ai ratat toată esența filmului sau piesei de teatru. Trăirile sunt autentice dacă aderi la ce se petrece în acea decupare de viață. Râzi și plângi autentic! Doar dacă ți-ai asumat să pleci de la principiul – intersubiectiv – conform căruia acceptăm ca real și autentic ce se petrece acolo poți să trăiești efectiv acea minunată lume în care ai intrat împreună cu ceilalți care fac același lucru ca tine. Așa se definește umanitatea, de fapt. Știi că limitele lumii tale sunt limitele limbajului tău și că ceea ce numim realitate este de fapt o construcție care depinde de modul cum simțim și gândim lumea, și cu toate acestea ești capabil să îți fixezi valori și idei care să devină coordonatoare absolute ale propriei vieți. Ți le afișezi ca fiind absolute. Fără ca Dumnezeu să fie Absolutul suprem, practic nu poți să te numești om desăvârșit. Desăvârșirea umană depinde de acest complex de valori și principii subiective, imaginare, dar care devin absolute. A le schimba continuu, a nu lua în considerare absolutul lor, destramă țesătura umană până a o aduce în haos. Dovada? Lumea în care trăim se destramă precum o perdea.