În tableta de astăzi aș dori să plec de la textul scris de domnul profesor Ionuț Cristache luni: Durere, frică, rușine. În centrul acestei tablete este deosebita scriitoare rusoaică, Ludmila Ulițkaia. Ea scrie un text frumos despre ceea ce simte un intelectual rus al zilelor noastre care nu este de acord cu politica de stat. Spune: [resimt în fața a ceea ce se petrece] „Durere – fiindcă războiul atinge tot ce-i viu – iarba și copacii, animalele și puii lor, oamenii și copiii lor. Frică – fiindcă există, biologic vorbind, instinctul de conservare a propriei vieți și a vieții urmașilor. Rușine – fiindcă e cât se poate de evidentă responsabilitatea conducerii țării noastre pentru situația creată, cu consecințe dezastruoase pentru întreaga omenire. Și noi suntem părtași la ce se întâmplă azi, noi toți, contemporani cu aceste evenimente dramatice, fiindcă nu am fost în stare să le anticipăm și să le oprim.” Salutar discurs al doamnei Ulițkaia! Chiar extraordinar! Nu mi-aș fi închipuit să apuc în această viață să aud așa ceva din partea unui rus. Aș dori doar să îngroș tușele celor spuse de scriitoarea Ludmila Ulițkaia.
Dacă am deplasa discursul într-o interpretare filosofică, oare cum s-ar pune problema? Care sunt implicațiile filosofice și sociologice ale spuselor Ludmilei? Există o problemă foarte veche, ce ține de filosofia politică… Este vorba despre ideologie – adică de știința ideilor (în sensul originar dat acestui termen prin secolul al XVIII-lea, propus de Antoine-Louis-Claude Destutt de Tracy). Acesta dorea o știință specială dedicată ideilor, așa cum există biologia, dedicată vieții ș.a.m.d. Prin ideologie se înțelege – mai spre noi – o concepție despre lume, dând un sens acesteia, concepție care este apoi pusă în acțiune, (de natură politică în mare parte), acțiune aflată sub dorința de a o schimba pe această lume și/sau a o păstra în coerență cu această concepție. Tot omul se află sub o ideologie, adică o concepție despre lume și un mecanism pe care îl aplică lumii conform ideilor pe care le „aruncă” peste realitate – cu toții vedem lumea într-un fel și dorim să o adaptăm dorințelor noastre… Expresia asta subîntinde două concepte conexe. Acelea de individ și de societate (ca mulțime de indivizi interconectați). Există două logici diferite, specifice palierului în care ne fixăm, cel individual sau cel societal. Există, astfel, ideologii care poartă pecetea individualității – individul, persoana unică fiind valorizată, se află în centrul existenței… – sau ideologii care poartă pecetea socialului – întregul societății este valorizat, contează și este luat ca obiect și/sau subiect de acțiune. Cele două logici au multe puncte comune, dar extrem de multe altele care le despart. Nu pot fi conciliate, așa cum nu poți să conciliezi forțele din fizică sau geometriile euclidiene cu cele non-euclidiene. Toate acestea stau pe principii deosebite. De exemplu, Putin este un individ deosebit. Este unul valorizat ca atare, „merită” să dețină tot ceea ce are, devine un fel de exemplu pentru o națiune întreagă, este lăudat pentru patriotismul său; caracterul urât sau ieșirile aberante sunt fie trecute cu vederea, fie escamotate sau chiar scuzate. Critica este puțin cam riscantă în sfera socială rusească, căci produce accidente. Acest individ stă la cârma Rusiei de peste douăzeci de ani. Până mai ieri omenirea închidea ochii în fața lui, de aceea el își permitea să fie arogant cu întreaga planetă. Asta pentru că el își trăgea seva dintr-o istorie națională – mai mult sau mai puțin modificată – din care el se vedea, alături de admiratorii săi, un fel de încarnare a întregului societății. Vocea sa este vocea poporului! (istoria se repetă – acum ceva sute de ani, francezul zicea „L’état c’est moi!”) Asta înseamnă că până și poporul credea asta. Nu tot, desigur. Dar, procentual vorbind, adică mergând pe linia logicii sociale, „poporul îi este alături”. Dacă nu i-ar fi fost alături, ar fi fost îndepărtat. Acum, scuzele nu pot exista. Inerția rusului nu poate fi iertată, toleranța rusului nu poate fi iertată, indiferent dacă un oarecare rus își cere iertare astăzi, văzând ce a ieșit la suprafață din această încarnare în individul deosebit Putin. Le fel, nici românului nu i se poate ierta indolența, indiferența, superficialitate cu care tratează politica, cea care face posibilă apariția neaveniților de acolo; de fapt, ei chiar sunt imaginea poporului, iar poporul este imaginea acelor politicieni extrem de impotenți.
Există un fel de ritmuri diferite de manifestare ale ideologiei care se formează în jurul individului și cea care se formează în jurul mulțimii. Mulțimea, se spune, este greoaie, modificările se fac lent și foarte lent la acest nivel. Individul, în schimb, este capabil de salturi enorme, de schimbări mari. Oare? Să fie corectă această logică? Individul nu este și el un element al mulțimii? Nu este Putin un exponent de seamă al națiunii? Cum, nu este el un continuator al lui Stalin? Gorbaciov? Nu are ceva din fiecare înaintaș? Nu este el mândru de națiunea sa și de patriotismul său? Nu dorește el, conform unei ideologii naționale, la care aderă fiecare suflet de peste o sută de ani, ca Mama Rusia să fie ce a fost cândva, glorioasă și admirată peste tot? Cultura rusă nu merită oare să fie admirată? Se poate cineva compara cu Dostoievski? Cu Tolstoi? Pușkin? Cehov? Ceaikovski? Sau, nu se duce mândră națiunea la Olimpiadele sportive unde patinajul ocupă masiv primele locuri? Nu se simt rușii mândri de aceste realizări? „Nu uita că ești rusoaică,” îi spune Putin patinatoarei de 15 ani care a fost depistată la pozitiv la testul anti-dopaj la Olimpiadă? Și nu a fremătat și s-a bucurat întreaga națiune de acele performanțe? Până și cei care nu dau doi bani pe patinaj? Nu este o vibrație națională, patriotică, normală de altfel, care se propagă în națiune când se petrece așa ceva? Bun, dacă lucrurile stau astfel, nu la fel trebuie să stea și când Putin, ca individ deosebit care se află ca o emblemă în fruntea Rusiei, face o boacănă? Nu este rusul rușinat cu acel comportament? Cei îndurerați, rușinați și înfricoșați de ceea ce a putut face sunt cei lucizi. Dar, așa cum Ludmila spune, sunt la fel de vinovați precum ceilalți. Au doar un singur semiton mai jos decât ritmul națiunii: anume acela că își dau seama de monstruozitatea pe care au pus-o în practică și se simt rușinați autentic, îndurerați și înfricoșați. Asta îi absolvă de vină? Nicidecum! Trebuie cu toții să plătească, pentru că, așa cum spune Ludmila, „toți suntem vinovați”. De ce s-a ajuns aici? Pentru că au tăcut și nu au făcut nimic. Unii vor încerca să găsească scuze diferite – frica de un sistem care nu prea diferă de perioada stalinistă, dificultățile materiale ș.a.m.d. Tot nu are importanță. Este cumva scuzabil faptul că soldatul rus se comportă exact la fel la aproape 100 de ani de la invazia din România, sau Cehia, sau din Țările Baltice? Adică fură, violează, ucide gratuit și bea până cade în nesimțire? Este ceva schimbat în cultura, spiritul civilizat al său? Nimic. Luați-l pe individul Ivan de astăzi și veți spune, conform ideologiei individualiste, că este alt om decât Ivan din anii 30, 40. Oare? Priviți la imaginile acelea și veți vedea ceea ce au trăit bunicii noștri sub trecerea lor. „Maică, când treceau nemții, țipam în urma tancurilor și nemții ne dădeau ciocolată sau ne luau în brațe, că aveau și ei copii acasă. Ne cereau mâncare frumos, dacă o făceau. Când treceau rușii, fugeam cu tot cu câini în pădure! Davai ceas, davai moșia, c-așa-i tovărășia!” Poate că se uitau aceste lucruri. Sunt scuzabile când timpul trece. Orice națiune își cere iertare, își toarnă cenușă în cap. Plătește! Germania se simte și astăzi rușinată de faptul că a existat un Hitler exponent al națiunii lor. Ați văzut pe ruși să fi făcut asta vreodată? Sunt chiar enervați că nu le suntem recunoscători că „ne-au eliberat”! Sunt chiar enervați că nu le suntem recunoscători veșnic pentru libertatea pe care ne-au adus-o odată cu implementarea cu sânge a comunismului în țară! Au avut vreun moment de rușine pentru asta? Au regretat vreodată că au săvârșit o nedreptate ontologică în momentul în care ne-au jucat la ruletă și ne-au ciuntit țara? Abia astăzi, când se află într-o situație atât de evident monstruoasă, care este trasă la indigo-ul istoriei, câteva voci se simt rușinate și înspăimântate. Și asta doar pentru că toată planeta a sărit în sus de indignare! Și după ce i-au izolat, expulzându-i de pe planetă! Ar trebui să ne mulțumim cu asta? Nicidecum! Nu ne-am răzbunat! „Să nu mă răzbunați”, spunea Mircea Vulcănescu în momentul în care murea în pușcăria comunistă pentru binele pe care l-a făcut acestei țări, scuipat chiar de ai lui. Și nu l-am răzbunat! S-a răzbunat rusul pe noi pentru că nu i-am pupat tălpile pentru „eliberarea” pe care ne-a adus-o. Atât de tare s-a răzbunat tot el pentru faptul că noi nu ne-am răzbunat, încât sunt români care și astăzi se arată jigniți dacă încercăm să mai aducem în discuție termeni precum „tezaur” sau „teritorii”. „Mai terminați cu asta!” Nu am răzbunat nici satele întregi mutate în Siberia. Țărani care nu știau ce vină au pe pământ în afară de faptul că s-au născut români. Asta este logica socială, cea pe care ei au adoptat-o din plin. Când nu încerci să armonizezi – nu să soluționezi, căci nu se poate – cele două logici, atunci ajungi să produci dezastre cum nici Dumnezeu nu poate să îndure. După ce vorbești despre patriotism și „nu uita că ești rusoaică!”, vii să omori un conducător pe care ideologia ta îl vede neo-nazist și asta nu-ți place, căci nu sună cum trebuie în urechile individului prim și la o parte din popor? Asta înseamnă că există o imensă problemă. Cum de războiul ăsta este atât de penibil că sfidează orice logică militară? De ce toți tacticienii militari din lume rămân cu gura căscată în fața acestei invazii care este catalogată la fel de bine ca fiind „nepermis de amatoristică” și „are el o logică de șahist în spate, căci nu sacrifici piesele așa fără să nu ai un plan subtil”? Răspunsul ar fi unul. Defect de aplicare a ideologiei la realitate. Rusul se aștepta să fie primit cu flori. Și este uimit puternic că acest lucru nu s-a petrecut! Nu îi vine să creadă că minciuna nu mai ține. (De fapt, el nici măcar nu o vedea ca pe o minciună propria ideologie, ci pura realitate!) Că „eliberatorul” nu mai este eliberator. Că Putin și rusul, împreună cu armata cea mai mare din lume, sunt o imensă draperie a lui Oz.
Parafrazez, în încheiere, pe Oleg Panfilov care, la o lansare de carte de-ale sale, la Târgoviște (Istorii antisovietice), spunea ceva în sensul ăsta: „Rețineți că eu sunt rus pur sânge. Și o spun, căci cunosc bine națiunea asta: Niciodată rusul nu a căutat să facă altceva decât să acționeze în vederea cuceririi întregii lumi. Asta este ideologia de viață a oricăruia dintre ruși, într-o formă sau alta. Până și Soljenițîn, după ce s-a întors în Rusia, nu putea să se rupă de gândul imperialist. Iar omul ăsta a suferit, nu glumă, din cauza comunismului rusesc! Rusul este uimit și de-a dreptul uluit de faptul că o țară pe care a cucerit-o, anexat-o cândva, la un moment dat se revoltă. Nu poate înțelege de ce să fie așa.”
De ce este astfel? Pentru că logică ideologiei, gândirii politice rusești este aceasta: ultimul venit, primul servit! Europa este tradiționalistă. Invocăm mereu istoria, vechimea, tradiția. Primul venit, primul servit! Cine este primul care a venit aici? Așa este și gândirea românului. Ardealul? Cine este primul venit? Noi, desigur! Deci, noi suntem stăpâni aici. Rusul vede lumea exact pe dos. Cine te-a cucerit la un moment dat? Eu? Deci totul îmi revine mie! Te-am bătut ultima oară la șah? Atunci eu sunt învingătorul. Mai vrei să mai jucăm? Nu se mai poate. Eu decid, că sunt învingător, regulile! Dar, între timp am devenit liber, sunt autonom, independent, am limbă proprie, cultură proprie. Nu există așa ceva! Eu te-am făcut ceea ce ești tu azi!
Facebook
WhatsApp
TikTok
