TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Puterea absolută a Statului

 

    Probabil că cei mai mulți dintre dumneavoastră veți găsi că titlul de mai sus exprimă un lucru bun, sau de dorit. Cine să aibă puterea dacă nu Statul? Care om nu și-ar dori să facă parte dintr-un stat puternic? Există totuși o nuanță în această „putere” care poate să o facă tiranică. Puterea absolută corupe, spune o vorbă. De obicei vedem sensul acesta aplicat unui individ. Dar în cazul unui Stat? Desigur, formula se aplică și aici. Așadar, care ar fi semnul că avem sau nu de-a face cu un Stat puternic? Înclin să cred că primul semn ar fi acela pe care l-a enunțat F. Nietzsche, în Genealogia moralei (secțiunea a doua, § 10). Iată ce spune filosoful german:

    O dată cu creșterea puterii sale, o comunitate nu mai acordă aceeași importanță delictelor individului, deoarece nu-i mai apar la fel de primejdioase sau de subversive pentru existența comunității ca odinioară; răufăcătorul nu mai este „lipsit de pace” și izgonit, furia generală nu se mai poate dezlănțui fără opreliște împotriva lui, ca înainte – mai degrabă, de-acum încolo răufăcătorul este apărat și protejat cu grijă de comunitate împotriva acestei furii, mai ales a celei venite din partea membrilor direct păgubiți. Compromisul cu furia celor loviți de fapta rea, efortul de localizare a cazului și de preîntâmpinare a unei întinderi sau chiar generalizări a participării sau stării de neliniște, încercări de găsire a echivalențelor și de aplanare a întregii afaceri (așa-numita compositio), dar în primul rând voința din ce în ce mai hotărâtă de a considera orice vină ca putând fi ispășită într-un fel oarecare, prin urmare de a izola, cel puțin într-o anumită măsură, răufăcătorul de fapta sa – acestea sunt trăsăturile imprimate din ce în ce mai limpede viitoarei dezvoltări a dreptului penal. O dată cu sporirea puterii și conștiinței de sine a unei comunități, se îndulcește întotdeauna și dreptul penal; dar orice slăbire sau primejduire mai serioasă a comunității scoate din nou la lumină formele drastice ale acestuia. „Creditorul” a devenit întotdeauna mai omenos în măsura în care s-a îmbogățit; în cele din urmă, însăși măsura bogăției sale e dată de numărul prejudiciilor pe care le poate suporta fără a suferi din pricina lor. N-ar fi de neînchipuit o societate cu o asemenea conștiință a puterii încât să-și poată permite luxul cel mai nobil din câte există pentru ea – acela de a-i lăsa nepedepsiți pe cei care o lezează. „Ce mă interesează, la drept vorbind, paraziții mei? ar putea spune ea. N-au decât să trăiască și să prospere; sunt încă destul de puternică pentru a nu-mi păsa de ei!”… Dreptatea care a început prin a spune „Totul poate fi plătit, totul trebuie plătit”, sfârșește prin a privi printre degete și a-l face scăpat pe cel ce nu poate plăti – sfârșește, ca toate lucrurile bune de pe pământ, desființându-se pe sine. Această autodesființare a dreptății este știut cu ce nume frumos se împodobește – mila; ea rămâne, cum se înțelege de la sine, privilegiul celui mai puternic, mai bine spus, a sa „lume de dincolo” a dreptății. 

    Așadar, semnul despre care vorbim se vede în instituția juridică. Dreptatea suferă! Sistemul de drept lâncezește sau cade pe tânjeală. Infractorul nu se mai pedepsește sau este supus unor pedepse modice. „Ce rost are ca ursul să-și strivească puricii din blană?! Fie și ei!”, spunem în ton cu Nietzsche. Se pare că avem de-a face cu un fapt concret. Statul român, pe care îl vedem atât de corupt, neputincios și prost gestionat este, totuși, extrem de puternic. Și nu numai el. Rare mai sunt statele pe pământ care să nu fie puternice.    

 

    Care este teza pe care am dori să o susținem? Nu doar reiterăm această evidență. Ne întrebăm, mai departe, ce/cine anume se mai opune statului? Alt stat puternic? Așa se petreceau lucrurile în secolul al XIX-lea sau al XX-lea. Un stat putea fi dărâmat de un individ sau o mână de indivizi. Presa (sau Mass-Media) era și ea o putere care putea să echilibreze sau să contracareze unele abuzuri ale puterii statului, astfel încât un echilibru exista. Ce s-a schimbat? Astăzi vorbim doar despre un conflict între Asociații de State puternice. NATO vs. Rusia/China. Vestul vs. Estul… Statele nu mai au ca factor de echilibru puteri interne; acestea din urmă sunt extrem de mărunte, nu prezintă interes. Nu există asociații de indivizi care ar putea să opună vreo rezistență vizibilă puterii statale. De aici și această cumplită delăsare a indivizilor care se văd pur și simplu inutili și complet inofensivi în fața deciziilor statale. De la votare până la reacții în fața unor decizii, totul este impregnat de indiferență. Priviți cu câtă resemnare și indiferență se comportă comunitatea târgovișteană (și cea din împrejurimi) în fața deciziei de a avea în gard o centrală nucleară! Nici măcar nu se discută, de fațadă sau nu, despre acest lucru. Pur și simplu Statul a decis. A decis și s-a făcut! Nu poți să lupți cu asta! În fine, revenind, Statele nu mai văd un element interior care să-i limiteze expansiunea puterii. Nici măcar statele învecinate. Ci acum se vorbește despre o măsurare de forțe între puterile statale. Un alt indicator în afară de acesta, adică acela al ștergerii complete a individului, o constituie formarea de corporații puternice. Statele nu se mai tem de indivizi, ci de corporații. Acestea sunt un fel de mini-state care dictează și pot să aibă uneori puteri chiar echivalente unor state întregi. Aceste corporații poartă denumiri precum: Amazon, Microsoft, Tesla, Mitsubishi, BigFarma etc. Bugetele acestor corporații rivalizează cu PIB-urile unor state și astfel pot să capete o putere de tip statal – politic deci. Ce poți face în aceste condiții? Altceva în afară de a fi strivit – fără voie, desigur – de monștrii care se bat. Unde mai găsim în imaginarul social elemente care să susțină teza aceasta? În reprezentările culturale. Filmele de ficțiune nu ne mai satisfac prin personaje – super-eroi – care ar învinge un rău de talie mică, individuală. Acum avem și asocieri de super-eroi pentru a putea să lupte cu puteri extraordinar de mari. Spiderman are nevoie de ajutorul lui Batman și Superman pentru a învinge vreo entitate cosmică. Răul este întruchipat de forțe sau entități care depășesc cu mult dimensiunile individuale. Godzille din ce în ce mai mari apar, iar individul este pur și simplu o furnică strivită de talpa unei asemenea creaturi care nici măcar nu urmărește să-l strivească, ci doar trece pe acolo și individul se nimerește sau are ghinion să rămână strivit între degetele picioarelor acestor creaturi. Uneori chiar se pare că un individ este privit cu simpatie/milă de o asemenea monstruozitate. Dimensiunile nu mai pot fi comparate. Dincolo de aceste reprezentări culturale avem, mai nou, și etalări ale acestor forțe. Covidul a fost un enorm exercițiu planetar de etalare a forțelor. Parada puterilor lumii! Individul a fost strivit. Cine nu a gândit conform discursului oficial, statal, a fost anulat! Libertățile? Anulate dintr-un gest al acestui Leviatan care a măturat orice voce, stinsă și aceea, care i se opunea. Logica? Nu există așa ceva în afara logicii Leviatanului!