TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru -Psihologia abisală și imaginarul social

1. G. Jung reprezintă, în opinia mea, una dintre primele cinci cele mai strălucite minți ale secolului al XX-lea. El este și creatorul unei ramuri speciale în psihologie, ramură căreia el i-a dat numele de psihologie abisală. Această ramură este, într-un fel, un mănunchi de teorii și idei care s-ar revendica din mai multe domenii; teologie, istoria ideilor, istoria religiilor, antropologie, estetică, mecanică cuantică… Fiecare dintre aceste discipline oferă psihologiei abisale un material informativ care este „pus la lucru” sub teoria inconștientului colectiv, așa cum Jung l-a gândit. Ceea ce m-a interesat foarte mult în legătură cu această ramură este legătura pe care o are cu filosofia. Cândva, în cadrul Facultății de Filosofie de la Universitatea din București am urmat cursul magistral al domnului profesor Vasile Dem Zamfirescu. Acest curs se intitula Psihanaliză filosofică. Mulți dintre cei care au audiat cursul domnului profesor au urmat apoi specializări sau și-au continuat cercetările personale în jurul problemelor care țin de acest domeniu. Eu mă consider un „confiscat” al acestor idei care m-au transformat, făcându-mă să fiu în mod constant atras pe orbita acestei ramuri de-a lungul vieții. În momentul în care mi-am dedicat munca de cercetare logicii imaginarului, nu am avut cum să ocolesc gândirea abisală jungiană. Nu în sensul în care aș fi capabil să creez un sistem filosofic pornind de la fascinația acestor teorii revoluționare, așa cum s-au petrecut lucrurile cu Blaga, care și-a construit sistemul său filosofic plecând de la câteva dintre ideile psihologiei abisale care au putut fi transformate și puse în sistemul său. Ci, ar fi vorba mai mult de elemente pe care nu le mai poți trece cu vederea odată ce ai fost prins în mrejele abisului sufletesc. Energia psihică, ca subiect de gândire sistematică, devine un pol de atracție atât de mare încât nu-i mai poți scăpa orbitei sale! Devine un fel de logică sub care poți interpreta și decripta lumea. Voi încerca în continuare să fac o mică descriere a modului cum funcționează această logică aplicată imaginarului social. 

    Ce este imaginarul social? Fără a intra prea mult în definiții și concepții care țin de istoria ideilor, am să încerc să-l pun într-o figură recognoscibilă. Primul lucru pe care ar trebui să-l precizez privește deosebirea dintre imaginație și imaginar. Multă lume le confundă, deși deosebirile și, mai ales, logicile acestora sunt complet distincte. I. Kant este cel care, în Critica rațiunii pure, face o analiză foarte interesantă a imaginației, ca facultate intermediară între sensibilitate și intelect. De altfel, imaginația i-a pus probleme toată viața lui Kant, nefiind mulțumit de „locul” pe care i l-a găsit și modul în care aceasta își joacă rolul în ansamblul facultăților spiritului. De aceea el revine de nenumărate ori asupra sa, mai ales în ultima sa critică (Critica facultății de judecare), iar mai apoi în Antropologia din punct de vedere pragmatic. Așadar, el face o analiză critică – în sensul de a vedea modul cum funcționează, care sunt fiziologia și anatomia imaginației. Dar imaginarul? Imaginarul „apare” mult mai târziu. Poate că cel mai cunoscut nume care abordează direct problema imaginarului, devenind astfel un fel de emblemă a sa, este G. Durand (Structurile antropologice ale imaginarului). Astfel, interesul se deplasează acum spre construcțiile sau manifestările imaginației. Conținutul imaginației, produsele sale, așa cum Durand observă împreună cu foarte mulți alții, par a căpăta un fel de autonomie, devin un fel de realitate alternativă care determină și influențează decisiv cursul vieții sociale. Până în secolul al XX-lea, omenirea cunoștea doar două tipuri de realitate. O Realitate R1, cea pe care am numi-o naturală, dictată de legile fizicii, a obiectelor și a faptelor, evenimentelor care se pot adresa simțurilor sau minții umane (în genul abstracțiunilor matematice) și o Realitate R2, cea supra-mundană, o mundus imaginalis (cum ar numi-o un alt mare nume care a studiat imaginarul, H. Corbin). Adică această R2 nu se adresează deloc simțurilor noastre în starea normală de manifestare, ci exprimă o lume a unor „obiecte” non-materiale, dar prevăzute cu atributul existenței. Într-un alt registru de interpretare, această realitate 2, pe care mulți ar nega-o ca fiind existentă, prezintă totuși un grad de realitate și de existență în virtutea faptului că mintea umană, ca „secreție” a creierului, nu poate să facă deosebirea dintre realitate și imaginar atunci când își proiectează un conținut. Cu alte cuvinte, pentru mintea noastră, un produs al său este perceput de creier ca fiind absolut real din momentul în care l-a zămislit. Doar rațiunea și alte facultăți, concertate, pot să opereze apoi o distincție care să ne poată face să afirmăm că „aceasta este imaginație” iar aceasta „este realitate”. Exersăm acest lucru zilnic în momentul în care ne trezim. Știm cu certitudine că suntem „în realitate – R1” și nu visăm, iar pentru acest lucru nu ne trebuie prea multe „verificări”. În schimb, în timpul visului, putem fi păcăliți și luăm drept „real” un lucru care nu este astfel. În vis verificăm mai mult și mai des „consistența” realității visului atunci când avem „îndoieli” și nu suntem pur și simplu purtați de evenimente și acțiuni „ca și cum ar fi reale”. Dar acest vis, pe care nu putem să îl negăm că există (sic!) – că ne proiectează într-o lume anume, că trăim în el și că participăm la evenimentele sale cu întreaga ființă – poate să se generalizeze ca într-un „vis colectiv”, în care putem intra uneori. Iar acesta poartă o amprentă obiectivă, deși rămâne deasupra lui R1. L-am numi mundus imaginalis – „lumea imaginală”, conform terminologiei lui H. Corbin – visul întregii omeniri. În fine, începând cu secolul al XX-lea, vorbim despre o nouă realitate, R3, cea numită virtuală, adică proiectată de un instrumentar tehnologic. Dar nu numai tehnologic! Mințile oamenilor populează această lume virtuală cu obiecte – abstracte, non-materiale etc. – dar care au un anume gradient de realitate, căci suntem siguri de noi când numim acest spațiu tehnologic a fi „o altă realitate, virtuală”. Sau, cum i se mai spune mai nou, este vorba despre o „realitate augmentată”, ca meta-realitate. Imaginarul constituie astfel o nouă realitate la rândul său – gândiți-vă la analogia cu visul. Este vorba despre o realitate imaginară, dacă am putea spune astfel, un R4, deși această realitate preexistă lui R3 sau chiar și lui R2. Ce ar circumscrie această „realitate imaginară”? Un întreg sistem de credințe, proiecții, reprezentări, produse culturale, obiceiuri, convingeri etc. Toate acestea sunt realizate de indivizi, dar au tendința de a se autonomiza, de a deveni de sine stătătoare prin comunicarea lor, prin împărtășirea acestor conținuturi mentale cu ceilalți. De exemplu, credința în extratereștri se plasează în sfera unei astfel de realități imaginare. Există oameni care își reprezintă aceste conținuturi ca fiind existente, deci încărcate cu o anumită energie conceptuală – sau senzorială, așa cum arată C. G. Jung într-o carte magistrală a sa, Un mit modern. Sau, lumea Star Wars este și ea o lume imaginar-reală în măsura în care un grup de oameni își proiectează și reprezintă această lume pe care o încarcă cu diferite conținuturi. Mai mult, uneori aceste conținuturi imaginare, care pot fi departe de ceea ce realitatea R1 ar putea să ofere, pot fi aduse în această R1 în momentul în care anumite condiții se îndeplinesc. De obicei este vorba despre tehnologie; se trece de la R4 spre R1, în sensul că traducem conținuturi din R4 în R1 și invers. Acest fenomen mai este întâlnit în cazul dialogului a două discipline: matematica și fizica. Vorbim astăzi despre o matematică teoretică, extrem de abstractă, care „merge” până la niște construcții atât de abstracte, dar „reale, funcționale, corecte, adevărate”, și nu are nevoie de nicio susținere fenomenală din partea fizicii, căci în asta constă chiar frumusețea matematicii, că ea nu are nevoie de o susținere din partea materiei. Fizica „vine” în urma matematicii, căutând fenomenele care s-ar explica sau care ar putea să verifice valabilitatea – rațională pură – a construcțiilor matematice. În felul acesta vorbim acum despre o matematică aplicată, adică aplicată la un suport senzitiv-material-tehnologic. Asta deși există și o fizică teoretică, care își așteaptă verificările – alcătuite în mare parte dintr-un aparat matematic – în diferitele fenomene deosebite care așteaptă să fie descoperite pentru a confirma sau infirma realizările teoretice. În același fel ar sta lucrurile cu privire la lumea aceasta imaginară. Întreaga construcție imaginară umană, care se orientează în anumite direcții privilegiate în timp, care sunt supuse temerilor sociale, așteptărilor, reacțiilor în fața necunoscutului sau a amenințărilor, devine un fel de dublu al realității R1, care are propriile legi și care influențează existența umană la fel de mult cum influențează materia această existență antropică. Omul este o ființă capabilă să trăiască în mai multe realități deodată – ca dimensiuni, dacă doriți. Cum amestecul acesta de realități este extrem de puternic, mai ales în perioade de criză, provoacă un fel de factor de confuzie. Cum o lege a neuroștiințelor este aceea care spune: creierul percepe ca fiind real tot ceea ce își proiectează/gândește, amestecul acesta de realități îl pune în situații paradoxale pe individ. O condiție esențială pentru a avea o realitate – 1, 2, 3 sau 4 – este aceea de a se defini ca fiind autonomă și impunându-se constrângător, ca din exterior, individului, înseamnă că putem vorbi despre un fel de independență față de om a tuturor acestor realități, chiar dacă unele dintre ele sunt direct creații antropice. În acest fel putem să urmărim un fir logic normal – și natural – în situația de criză actuală, în care se amestecă puternic un imaginar conspiraționist cu un imaginar științific (care există bel et bien la fel de autentic și mare precum imaginarul fantastic – să nu uităm că avem chiar o denumire interesantă care decupează un anume domeniu al imaginarului, numit „științifico-fantastic”). De ce să nu acceptăm ca fiind o realitate de un anumit ordin faptul că există posibilitatea de a crea sau manipula în laborator materiale organice care pot modifica structura unor viruși sau chiar a unor mamifere? De ce să nu acceptăm faptul că există o putere politică – care nu este neapărat concentrată într-una sau mai multe voințe identificabile, ci se manifestă în felul în care „mâna invizibilă” se manifestă în economie – care „dorește” în neutralitatea sa să modifice înfățișarea societății de la un capăt la altul? Cum să nu acceptăm asemenea ipoteze ca având un anumit statut real din moment ce suntem atât de atașați afectiv, imaginativ, făcându-ne o deosebită plăcere, implicându-ne întreaga ființă, când producem sau consumăm proiecțiile imaginare culturale care ne prezintă imagini apocaliptice, pline de zombi – creaturi iraționale, lipsite de logică, abrutizate și reduse la un singur scop – sau imagini care propun explorarea spațiului universului, căutând alte locuri în care să trăim imaginar? Oare între aceste producții literare, cinematografice și realitatea de ordin 1 a lui Elon Musk, cel care dorește să construiască o bază permanentă pe Marte, eventual să teraformeze planeta asta, să nu existe nicio legătură? Credeți că puteți să expediați această linie continuă sub o simplă etichetă de genul: „acest om transformă visul în realitate”? Structura profundă a psihicului nostru, arată Jung, este populată cu aceste conținuturi care provin din sfere ale existenței diferite dar care ne determină mișcările toate la un loc în modul de a fi al nostru. Practic, existența umană, în cea mai pură realitate a sa, urmează doar un traseu existențial care se folosește de absolut orice manifestare mentală – imaginară sau „reală” – pentru a-i trasa o linie de destin!