Nu numai politica și civilizațiile suferă măriri și decăderi. Se pare că și minunata știință. Dacă în istoria științei aceasta a cunoscut câteva „revoluții” care au schimbat înfățișarea omenirii, acum s-a ajuns la o transformare a ei în despotul omenirii. Nu mă refer deloc la „conținutul” său, adică la evoluția strict a matematicii – prin demonstrarea unor teoreme sau aplicabilitatea sa în alte științe – a fizicii, cu marile sale descoperiri, mai ales în zona cuantică; a biologiei, prin medicină etc. Mă refer la conexiunile științei cu alte discipline, în special cu economia și politica. Aceste două discipline au destabilizat-o puternic, transformând-o în profunzimi. Nu este nevoie să mai aducem dovezi în sensul în care pseudo-cercetători au început să măsluiască date științifice pentru a se încadra în vreo așteptare de ordin economic sau politic. Se poate spune că aceste lucruri sunt, totuși, izolate. Nimic mai fals. Există, astăzi, un miez puternic al științei care a rămas intact, neafectat de aceste intruziuni. Datorită acestui miez lucrurile merg încă foarte bine aici. Dar o imensă periferie științifică este supusă acestui bombardament. Iar în aceste condiții știința nu mai este știință. De dragul obținerii unor sume considerabile, unele date științifice sunt aduse din condei, în ciuda faptului că o întreagă comunitate trebuie să se supună aceluiași aparat epistemologic, adică exigențelor pentru a valida un produs științific și a-l considera adevărat și util.
Dacă luăm recentul exemplu al deciziei pe care comunitatea științifică dorește să o ia pentru a stopa discursurile care sunt considerate a fi nealiniate cu discursul dominant al unor mari comunități științifice, atunci am avea primul semn că șandramaua se clatină. Știți că acum ceva vreme, la un congres al medicilor, s-au prezentat mai mulți cercetători-medici care au vorbit despre efectele Covid-19 și au expus argumente care arată că ei văd lucrurile în alt mod. Propunerea comunității științifice ar fi, politic, ca cei care promovează idei neconforme liniei dominante, majoritar acceptate de comunitate, să fie sancționați. Dacă ești medic, ești suspendat sau ți se desface contractul de muncă. Aceste măsuri sunt exclusiv de natură politică, nicidecum științifică. Cum ar trebui să se vadă lucrurile din perspectivă științifică?
De secole, din momentul în care știința s-a constituit ca o comunitate ce urmărește adevărul și legile generale care guvernează Natura, s-a construit un aparat epistemologic – așa se numește el, ce să-i faci – adică un corpus de reguli, legi și concepte care se referă la o întreagă gamă de tehnici de cercetare și, mai ales, de la Popper încoace, de verificare a rezultatelor. Adică, dacă un cercetător din sudul Australiei face o serie de experimente, emite ipoteze, apoi creează o teorie în legătură cu un anumit aspect al materiei sau prezintă argumente solide, de natură matematică, atunci un alt cercetător, aflat în nordul Canadei, trebuie să verifice cele spuse de australian, urmând aceiași pași și căutând să invalideze teoria și descoperirea supusă analizei. Dacă găsește puncte slabe sau dacă descoperă erori, canadianul le semnalează în comunitate, iar teoria australianului pică, devine ipoteză inventariată în istoria științei și doar atât. Istoria adună tot, nu numai biblioteca, ci și coșul de gunoi al bibliotecii! Aceasta este schema de bază, prezentată grosier de mine aici. Te poți numi cercetător doar dacă cercetezi, investighezi, analizezi și verifici teoriile, experimentele și rezultatele obținute de laboratoare sau indivizi izolați. Dacă aparatul matematic folosit – în cazul științelor exacte – nu semnalează contradicții sau erori, iar principiile logice – în cazul științelor sociale și umane – nu sunt încălcate, atunci știința stă în picioare. În caz contrar, lucrurile se schimbă radical. Știința este terenul lui „totul sau nimic”. Nu există jumătăți de adevăr aici. Ori ești acceptat, ori ești respins. În schimb, politica negociază totul, mai ales când își dă mâna cu economia.
Problemele sunt mult mai grave, dacă revenim la exemplul dat. Asta deoarece, în loc să fie lăsați acei disidenți, sau acei cercetători să-și „rupă singuri gâtul”, picând probele impuse de epistemologia și logica disciplinei respective, ei sunt eliminați cu ajutorul instrumentelor politice. În mod normal, știința progresează datorită ideilor nebunești, a îndrăznelii – sapere aude! este dictonul raționalismului și a științei de peste 300 de ani, introdus de Kant, adică „îndrăznește să cunoști”! – iar a bloca pe cineva să emită ipoteze, chiar teorii științifice, contravine grav chiar esenței științei. Aceasta este obligată să accepte tot, dar să nu rețină decât ceea ce trece probe de foc. Altă variantă nu prea există. Se iese complet din știință. Se revine la un amalgam primitiv, nesistematic, de dogme și superstiții, fără posibilitate de raționalitate. Așadar, grav este că însăși comunitatea științifică nu s-a revoltat împotriva acelei propuneri de natură politică. La un astfel de congres în care ar apărea cercetători care prezintă lucrurile diferit de întreaga comunitate, aceștia nu trebuie sancționați în vreun fel că gândesc altfel, ci trebuie amendați doar cu ajutorul instrumentelor științifice. Faptul că acest lucru nu s-a petrecut arată o lacună imensă undeva. Fie în capacitatea de înțelegere a comunității, fie că s-a renunțat la principiile de bază ale științei, fie exprimă o neputință cognitivă, o incapacitate de a crea argumente și demonstrații prin care ideile considerate năstrușnice ale îndrăzneților să fie contracarate. Dacă această din urmă situație este ceea reală, atunci lucrurile sunt și mai grave. Asta pentru că știința se prăbușește. Materia cognitivă șchioapătă, se duce spre intuiție și sentiment, lucru care contravine complet raționalității promovate de știință. Marea știință devine inchiziție! Iar acest lucru este dovada supremă că avem de-a face cu un primitivism care este cu mult mai rușinos că există, mai ales că este promovat și și-a găsit sursa în chiar inima științei.
Dacă ipoteza mea legată de această neputință este valabilă, atunci aș îndrăzni să caut și una dintre cauze. Poate nu cea principală, dar unul dintre elementele care a condus la această slăbire a inteligenței cercetătorilor ar proveni și dintr-o birocratizare excesivă. Dacă dorești să distrugi un domeniu, oricare ar fi el, atunci îl hiperbirocratizezi. Introduci protocoale pentru tot, inclusiv pentru a merge la toaletă. Oamenii vor renunța la inventivitate, la idei, căci sunt încorsetați în rapoarte inutile, care consumă un timp enorm și care dăunează grav minții. Să vă dau un alt exemplu. În acest moment există o adevărată econometrie ce se dorește a măsura cantitatea științifică a unui cercetător. Cantitatea aceasta, în opinia celor care creează standarde, protocoale și sisteme de măsurare a producției științifice, au convingerea stupidă că exprimă și calitatea producției științifice. Exact ca în miezul comunismului, când se spunea că-cantitatea dă calitatea. Și în acest fel apar și situații de un absurd cumplit. De exemplu, faimoasele reviste indexate. Adică, pentru necunoscători, dacă publici un articol științific într-o revistă, ai grijă ca aceasta să fie „indexată”, adică să aibă un grad de „recunoaștere” ridicat. Revista respectivă este „serioasă”, „prezintă autentic rezultate științifice” etc. Când un cercetător sau cadru didactic universitar dorește să urce în carieră, are nevoie de asemenea reviste, îi e măsurată recunoașterea în cauză. Problema este că apar niște fracturi logice cutremurătoare.
Să zicem că un cercetător are publicat în 2020 un articol ISI (o indexare înaltă, clasată și aceasta pe palierele Q1, Q2, Q3, Q4, cărora le corespund și culori: Q1 = roșu, Q2 = galben, Q3 = gri, Q4 = alb). A dat și bani pentru această publicare! (sic!), căci avem de-a face și cu o afacere serioasă a acestor reviste indexate. În 2025, revista nu mai este indexată ISI – din varii motive, de la a nu mai avea bani să plătească dări spre un centru, până la calitatea articolelor care a scăzut, sau pentru că nu mai „îndeplinește noile standarde cerute”. Cercetătorul nostru dorește să urce în carieră. Încearcă să completeze un dosar imens, iar în momentul în care vrea să obțină un anumit punctaj ce i l-ar fi dat articolul respectiv… surpriză! Dacă revista în 2025 nu mai este indexată ISI, nu mai este nici articolul cercetătorului nostru din 2020, chiar dacă la vremea respectivă revista era ISI. Jucați-o p-asta, căci cercetătorii trebuie să anticipeze viitorul, iar în știința juridică degeaba s-a luat decizia ca o lege să nu fie retroactivă…. Principiul pe care se sprijină legea juridică nu se aplică și la povestea noastră, deși chiar și Dumnezeu nu te poate judeca pentru ce vei face, ci doar pentru faptele pe care le-ai făcut!
Toate acestea însumate ne conduc spre un primitivism științific cumplit! Mult mai cumplit decât situația care era în zorii apariției științelor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
