TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Praf în vânt – Îngerul s-a stricat!

Scriu de astă dată celor care nu citesc niciodată sau aproape niciodată. Nu mă pot dezbăra de instinctul pedagogic pe care îl am, deși mereu îmi propun să nu mai fiu acel profesor sfătos, care dă direcții de viață bună elevilor și studenților. Asta pentru că nu interesează mai pe nimeni vorbele. Nici măcar faptele. Nu ai cum să fii un exemplu pentru vreun elev sau student din moment ce aceștia – în majoritate – te desconsideră, având convingerea că ești un ratat care nu a găsit ceva mai bun de făcut în viață decât să „chinui copiii oamenilor” (așa mi-a povestit un profesor de română că i-a spus bunica lui când i s-a lăudat că s-a făcut profesor). Îmi vine în minte acea mamă a unui adolescent, care stătea pe holurile liceului, având loaza lângă ea și pe profesorul diriginte. Situația era gravă, loaza avea absențe cu nemiluita, era tămâie la mai toate materiile, iar femeia căuta „o soluție” pentru salvarea plodului. Și îi spune dirigintei: „Haideți să facem ceva să poată și el să aibă [de fapt, a zis „să aivă”] o meserie în viață. Măcar profesor să se facă și el.” Acest măcar profesor să se facă mă arde ca fierul încins. Dacă în imaginarul social aceasta este imaginea dominantă, nu prea mai e mare lucru de făcut. Cu toate acestea, scriu și îmi fac meseria ca o vocație. Începe să nu îmi mai pese de auditoriu – nu în sensul că îmi e indiferent – căci sunt cu brațele căzute, neputând să mă „mai adaptez condițiilor din teren, adică generațiilor actuale”. Eu nu știu cum să educi pe cineva altfel decât prin propriul exemplu și cu ajutorul cărții. Educația, în concepția mea, se sprijină în special pe acești doi piloni care se afundă adânc în fundația ființei: exemplul propriu, concret, arătând și dând cu ciocanul; altfel spus, expunând un fel de savoir faire de la care cel interesat caută să „fure meseria”, iar aici vorbesc despre un fel de educație de tip artistic, meșteșugăresc chiar, iar al doilea pilon, lucrul cu cartea, care constă în a arăta tehnici de a învăța, de a citi, de a înțelege, de a exersa la sacul de box al minții, căutând să se lupte cu textul și înțelesul acestuia; un fel de luptă cu îngerul… Eu așa văd lucrurile, scuzată să-mi fie ignoranța dacă dumneavoastră vedeți altfel. Eu acest gen de profesor sunt și așa m-am format, imitând pe alții la vremea mea.

            Așadar, mă adresez din nou unora care nu citesc și nici nu urmează un model de învățare pentru a deprinde o tehnică anume. Veți spune că astea sunt vorbe degeaba, iar dacă știu că sunt degeaba, de ce le mai scriu. Simplu, pentru că de când mă știu am fost un scriitor-terapeutic, cum se mai spune. Ce înseamnă asta? Mi-a spus cândva scriitorul și profesorul de română, Mihai Stan că scriitorii sunt de mai multe feluri: 1. Cei care scriu pentru public, deci pentru faimă; 2. Cei care scriu pentru critici, să vadă efectul confraților, specialiștilor etc.; 3. Cei care scriu pentru sertar, adică cei care nu visau să ajungă și publicați, dar rămân visători. Aceștia se joacă cu scrisul, în sensul că „cochetează”. 4. Cei pentru care scrisul e o formă de terapie, adică simt nevoia să scrie, exorcizând demoni sau din impuls creator. 5. Cei care scriu pentru a-și vărsa oful, pentru a se vindeca. Și ei intră tot în categoria terapeuților. 6. Cei care scriu pentru cineva anume, o persoană iubită sau pentru un individ real sau ideal; aceștia sunt adepții jurnalului sau ai stilului epistolar. Așadar, mă simt clar în categoria 4 sau 5. Deci, nu am neapărată nevoie de „auditoriu”, fiindu-mi indiferenți și criticii și cititorii, pentru că în primul rând scriu pentru mine. Este un scris psihanalitic, revin asupra lui sau nu mai revin niciodată… Rămân uneori uimit de „efectele” celor scrise mine asupra prietenilor sau necunoscuților. Uneori sunt lăudat, alteori mi se fac reproșuri. Are dreptate Foucault când spune că după ce un autor a scris un text, imediat îi devine și lui străin, adică din clipa respectivă textul aparține mai mult cititorului decât autorului. Exact ca un muzician sau un pictor care face asta pentru sine, nu pentru celelalte motive, mai sus enunțate, care sunt valabile pentru orice artist. Iar când ascultăm o sonată de Beethoven sau privim la un tablou de-ale lui Leonardo nu vedem autorii în acele opere decât dacă ne concentrăm efectiv asupra acestor lucruri, în mod obișnuit le trăim și le „consumăm” ca pe obiecte proprii. Vreau, ca autor, să văd ce iese și dacă sunt în stare de a pune gândul într-o formă sau alta, iar după ce obiectul este creat, nu simt nevoia de a-l arăta tuturor, decât dacă se ivește „ocazia” în acest sens, căci poate să ajungă și pe un raft prăfuit. Deci, revenind la subiect, acesta ar fi astăzi…. Ce poți spune unui tânăr că este indicat să învețe și de ce?

            Dacă le-aș vorbi tinerilor despre pilonii aceia care merg până în străfundurile ființei, cizelând-o cel mai rapid și cel mai bine, nu prea am succes. A citi o carte este ceva de-a dreptul desuet astăzi pentru majoritatea tinerilor. A lua ca exemplu un profesor, și mai riscant. Atunci? Ce rămâne de făcut?

            Am citit deunăzi o postare – nu știu dacă este reală, nu contează. Este vorba despre o fetiță care privește înfrigurată și înfometată la o vitrină plină cu produse de patiserie. O cheamă Eleanor Graves, iar aceasta provine dintr-o familie foarte săracă. Tatăl i-a murit, iar mama sa lucrează 14 ore pe zi. În fața acelei vitrine, îmbrăcată sumar pentru iarna grea, cu mâinile înghețate și cu stomacul gol, murdară pe față și cărând o pungă de hârtie aproape goală, cu o privire la fel de goală precum stomacul, își jură că va învăța să citească pentru a scăpa de această viață. Și nu doar pentru sine, ci și pentru cât mai mulți copii. În viitor avea să devină medic pediatru care se va fi căznit să facă viața mai ușoară pentru mulți copii, făcându-și un slogan din: „Nu pot schimba lumea, dar pot schimba noaptea unui copil.” Acesta este un caz tipic unor generații care nu sunt departe de a mea. Am avut colegi care ar fi putut fi Eleanor Graves. Unii s-au ambiționat precum ea, alții au fost sufocați de lume, învinși. Generațiile actuale, cu toate că au parte de asemenea exemple, nu se mai ambiționeze „să citească”. Caută alte soluții. Cea mai la îndemână este, pentru mulți, să își ia model pe cocalarul cu lanțul gros la gât și cu BMW alb imaculat, precum compensarea sufletului său. Fetele visează să fie „descoperite” de un asemenea individ și să le salte din sărăcie. De fapt, acum idealul acesta este: ieșirea din sărăcie. Deci, bogăția este idealul suprem. A face ceea ce îți trece prin minte cu ajutorul banilor. Orice altă variantă se propune, nu este deloc luată în seamă. Pentru că toate celelalte vizează efortul pentru a obține această ieșire din sărăcie. Nu spun că nu au dreptate când văd că a avea un magazin, de exemplu, presupune să muncești de îți sar ochii din cap și să împarți totul la cel puțin jumătate cu un stat care te jupoaie de viu. Statul este dușmanul absolut al individului, și mai ales al celui care muncește. De aceea se vorbește atât de mult despre „sclavi”. Sclavii statului sunt cei care nu au timp de nimic în afară de a pune ban pe ban pentru a da un trai decent – care niciodată nu se ridică la decență – unor copii. Exemplul este dat de cei care fentează sistemul, de acei nesimțiți care au salarii de neimaginat. De acei „juriști” care se cred „categorie socială care nu se poate compara cu nicio alta.” De acei indivizi care cu cât muncesc mai puțin, cu atât au mai mult. Cum să nu ia mințile unui copil acest exemplu?! Cum să nu își dorească în viață să fie așa?! Ce fel de carte să îi propui să citească?! Eleanor și-a jurat că va ieși din situația aceea. Un tânăr din ziua de azi este măcinat de invidii, de dorințe care se cer a fi îndeplinite aici și acum, fără depunere de efort. Tânărul de astăzi (mă refer la medie, nu la excepții) așteaptă să i se schimbe soarta printr-un miracol sau prin găsirea unei soluții salvatoare care să nu-l solicite. Altfel, așteaptă întins în sărăcie și lene precum personajul din povestea Muieți ți-s posmagii? Ceea ce este cel mai grav este că a dispărut complet idealul sau valoarea superioară. Eleanor și-a dorit să izbăvească și pe alții din situația sa – a generalizat – s-a transformat într-un erou, chiar super-erou. Invazia de super-eroi pe care o vedem în producțiile cinematografice, care se aliază chiar mai mulți într-un același film (vezi seria Avengers) pentru a distruge un rău banal sau imens, de dimensiuni cosmice, nu exprimă decât această disperare, această neputință a binelui de a mai învinge natural răul.

            Așadar, de ce un tânăr să recurgă la vechea soluție? Pentru că, în situația fericită în care el chiar ar „da lovitura”, și printr-o răsucire a sorții ar ajunge să iasă din sărăcie, să obțină fără efort o viață comodă, tot ar avea nevoie de un asemenea ideal căruia să-i dedice efort. Asta pentru ca să poată suporta bogăția aparentă în care va intra, prin hazard și norocul ce-l poartă. Adică, pentru a nu-și zbura creierii sau a se îneca în droguri și alcool, din dorința naturală de a-și umple golul sufletesc. Căci, dacă stai degeaba pe o plajă în Dubai, te plimbi zilnic prin magazine și îți cumperi tot ceea ce îți trece prin cap, mănânci ce vrei și când vrei, ajungi să fii într-un pericol de moarte mai mare decât dacă ai suferi de foame și frig. Opulența duce la moarte sigură, la desființare completă dacă nu ai un ideal sau o valoare superioară, abstractă, căreia să i te dedici. Una este să stai pe plajă și să lucrezi mental la un proiect, alta e să privești în gol și golul să nu-ți răspundă. Una e să meditezi la viață și la infinitul universului când privești orizontul înghițit de ape, alta e să privești a prost și să sorbi din berea rece. În final nimicul nu îți mai spune nimic. Dar dacă tu cauți un sens, o valoare în orice nimic, viața ți se înseninează. Poți fi chiar în miezul suferinței date de neajunsuri, tot mai fericit ești decât un porc îmbuibat. De aceea soluțiile clasice sunt totuși încă valabile. Probabil sunt chiar inerent umane, cine știe…

            În concluzie, praful în vânt pe care tinerii îl vânează cu acribie astăzi poartă numele de „opulență”, „minim efort”, „prostie deghizată în deșteptăciune”, „ignoranță mută”, „ignoranță gălăgioasă”, „bani și faimă” etc. Acestea trebuie să fie însoțite de un „Doamne ferește de așa ceva!” Dacă te aud că respingi toate acestea, strigă ei că e ceva defect la tine. Acum câteva zile îi spuneam unei tinere de 17 ani că am fost într-o localitate din țară – Sfântu Gheorghe, din Delta Dunării – iar acolo manelele sunt chiar interzise. Nu auzi nici în depărtări, căci vin chiar localnicii să-ți bată la ușă dacă aud așa ceva. A făcut ochii mari, m-a întrebat de ce e așa, apoi a adăugat: „Doamne ferește!” Ne batem în „Doamne ferește!” dând sens complet opus acestui strigăt! Căci este un strigăt de alarmă. Tinerii consideră că a obține tot ceea ce doresc în ordine materială le asigură fericirea. De fapt, aceasta este lecția. Vă înșelați! Amarnic! Spune C. G. Jung: „Dacă toate dorințele îți sunt îndeplinite, se atinge ceea ce se poate numi entropie psihică.” (Introducere în psihologia jungiană. Notele seminarului de psihologie analitică susținut în 1925 de C. G. Jung). Efortul nu trebuie să fie îndreptat doar spre sala de forță. Ci unul și mai mare, care să atingă performanța, trebuie să solicite și mintea. Iar aceasta, cum spuneam, presupune să alegi eroi sau modele în viață, să furi meseria făcând ucenicie pe lângă aceste persoane, transpirând și să dublezi totul cu lecturi. Multe! Variate! Altfel nu poți sta pe plajă și medita, căci nu ai la ce medita. Privești doar la apă și îți dai cu cremă pe spinare. Te uiți la cearșaful vecinului și cauți marca de prosop pe care o are. Când, de fapt, acest lux trebuie împănat cu o adevărată gândire. Analogia vrea de fapt să susțină că atunci când te simți bine, profită de acel moment să îl transformi într-un și mai mare bine. Căci altfel se instalează această entropie despre care ne vorbește Jung. În acest sens mor simțurile și afectele. Nimeni nu mai e impresionat de nimic. Un pahar de vin băut pe o plajă, având o discuție interesantă sau meditând în liniște ajung să fie înlocuite cu un drog puternic, care „să ne mai miște”. „Drogul” unei cărți sau al unei discuții interesante nu reprezintă nimic. Nici să stai în natură, trăind-o. De aceea te plictisești și să mergi prin pădure, și să citești, și să stai de vorbă. Acestea sunt înlocuite cu maneaua care cântă pe fundal în timp ce stai cu prietenii în restaurantul de lux și fiecare priviți în telefonul propriu, urmărind filmulețe proaste, care nu spun nimic. Finalul e de așteptat. Vă plictisiți și plecați acasă rupți de oboseala de a nu fi făcut nimic. Adică, în termenii mei, e de „Doamne ferește!” Lumea e stricată! Sufletul se strică, inima se strică și totul pute în jur.