Să luăm o pauză de la războiul lumilor! Citeam zilele trecute, ca să îmi mai potolesc expansiunea, din eternul și fascinantul Pateric. Și întâlnesc următoarea apoftegmă:
Așa cum pe un drum folosit nu crește niciodată iarbă, chiar dacă pui sămânță, pentru că locul este călcat cu picioarele, la fel și cu noi. Liniștește-te dinspre orice lucru și vei vedea crescând lucruri de care tu nu știai că sunt înăuntrul tău, deoarece călcai peste ele.
Aș interpreta această apoftegmă ca o continuare a parabolei Semănătorului din Noul Testament (Marcu, cap. 4). Să plecăm de aici. Există un fel de hazard al săditului. Un fel de mascare a mâinii destinului. Iar destinul aparține, că vrem, că nu vrem, unei instanțe transcendente. Fie Divinul însuși administrează firele destinului, fie niște entități dedicate acestui travaliu, cum vedem în mitologia greacă (Zeița Necesitate și Moirele – vide Republica lui Platon, Mitul lui Er). Dacă iubirea este o formă extrem de greu de înțeles de ființa umană, atunci libertatea pare să nu se lase mai ușor de înțeles. Vedem, de altfel, cât de profund cădem în negura lipsei de iubire și libertate. Lipsa iubirii duce la suferință, lipsa libertății duce la anularea ființei umane! Boala și războiul reprezintă întunericul acestor valori. Omul nu se va împăca deloc cu acest „hazard” care pare a fi „mâna invizibilă care distribuie sarcini și destine”.
O a doua idee care se desprinde din această pildă a Semănătorului privește chiar înțelegerea din/prin pilde. Ar exista două tipuri de cunoaștere: una directă, impecabil prezentată din punct de vedere pedagogic, care facilitează înțelegerea. De această cunoaștere beneficiază cei care ajung, prin hazard, să ocupe un loc în școala divină; cei care au parte de cei mai buni profesori ai lumii, printre care se numără însuși Dumnezeu (revelație!), sau Iisus, cel care vorbește față către față. Ceilalți beneficiază doar de o a doua formă a cunoașterii, cea prin pilde. Iar aceștia au mult de tras, căci „dacă au urechi de auzit, să audă!” „Dacă au ochi de văzut, să vadă!” Cine s-a născut orb sau surd, asta este! Să se căznească în continuare, până vor începe să vadă sau să audă! Ei nici măcar nu mai au cunoașterea în fața ochilor sau a urechilor, ci au propria ființă, de fapt, propria neputință. Drumul până la cunoaștere trece prin mijlocirea depășirii unui handicap. Povestește-i orbului despre culori și surdului despre muzică! Cum să-i faci să înțeleagă ceva dacă nu într-un mod aproximativ și trunchiat? „Vorbirea pe față” de care beneficiază cei aleși este altfel. Beneficiază de o altă elongație spirituală decât ceilalți. În fine, toate aceste lucruri care privesc libertatea/destinul și cunoașterea se află de fapt în centrul parabolei Semănătorului. O reluăm aici. Sunt patru tipuri de semințe pe care semănătorul le poate planta:
– Sămânța care cade lângă drum – pe aceasta repede o mănâncă păsările cerului / aud și văd cunoașterea, cuvântul, dar repede vine Satana și îi confiscă;
- Sămânța care cade între stânci – sămânța aceasta repede va crește, că are pământ puțin, dar arșița soarelui o va ofili repede pe plantă, căci nu are susținere, rădăcini adânci / este cazul celor care aud cunoașterea, cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar „nu au rădăcină întru ei și durează până la un timp”, iar la cel mai mic necaz sau strâmtorare vor pierde cunoașterea/cuvântul.
- Sămânța care cade între spini – și aceasta crește, dar este sufocată de spini / cazul celor care fac să crească cuvântul sau cunoașterea din ei, dar sunt sufocați de „grijile veacului acestuia și înșelăciunea bogăției”, poftele….
- Sămânța care cade pe pământul bun – este cea care va rodi, și va oferi o serie interesantă, greu de interpretat („[…] au dat roadă și au adus: una treizeci, alta șaizeci, alta o sută”).
După această trecere în revistă a relației dintre semințe și terenul oferit lor, făcându-te să te întrebi „oare ce vină au avut acele semințe care au căzut la marginea drumului, sau între pietre, spini? Cum de au ajuns acolo?”, vine lovitura de grație: numai cei care beneficiază de un teren bun vor cunoaște împărăția lui Dumnezeu – cunoașterea absolută – în timp ce pentru restul… „toate li se fac în parabole, ca privind să privească și să nu vadă, și auzind să audă dar să nu înțeleagă, ca nu cumva să-și revină (în alte variante se spune chiar „să nu se întoarcă la Dumnezeu”), și să li se ierte [păcatele]”. Multă gâlceavă teologică a stârnit această parabolă. Simpatică este și interpretarea mai nouă a lui Pleșu (Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste). El se arată la rândul lui consternat de duritatea și nedreptatea ontică propovăduită în parabola aceasta. Soluția lui? O revizuire lingvistică; ne scapă ceva la nivelul traducerii. Și invocă câțiva termeni (hina, mepote…), care ar schimba radical sensurile. Dar nu insistăm pe aceste lucruri căci ne îndepărtăm.
Să revenim la cunoașterea aceasta care ne-ar lămuri și, în final, ne-ar mântui. Probabil că de aici pleacă o lungă tradiție prin care cunoașterea este văzută a fi duală – ca exoterică și esoterică, ca exterioară și interioară, ca răspândită în afară, precum semințele aruncate în diferite medii (aici referentul „seminței” nu mai este ființa umană aruncată în lume, ci cunoașterea eliberatoare – se și spune mai încolo: „Semănătorul seamănă cuvântul”, deci cunoașterea).
După momentul de revoltă în fața nedreptății ontice vine și soluția. Prima este cuprinsă chiar în parabolă, căci după cumplitele cuvinte „ca nu cumva să-și revină și să li se ierte [păcatele]”, paradoxale și aparent contrare doctrinei lui Hristos, chiar el limpezește apele: „Și le-a zis: Nu pricepeți parabola aceasta? Atunci cum veți înțelege toate parabolele? Semănătorul seamănă cuvântul […]” Și descrie mai clar, așa cum vedem din enumerarea de mai sus. Chiar indică faptul că parabola Semănătorului este una specială, un fel de cheie pentru toate celelalte parabole, căci aceasta privește direct cunoașterea („Atunci cum veți înțelege toate parabolele?”).
Ei bine, după această cunoaștere care provine din aruncarea în lume, unde inevitabil există diferențe, deosebiri între oameni care au șansa sau nu să se plaseze în diferite situații pedagogice avantajoase, vine și o soluție nouă, dată de citatul de la început. Aceasta ar constitui cea de-a cincea variantă, cea salvatoare pentru primele patru care nu au avut șansa să cadă în „pământul cel bun”. Ar fi soluția propusă de bătrânul nostru care vorbește despre o aruncare în sine. Sămânța cade chiar pe drum! Nu lângă drum, ca în prima variantă a parabolei testamentare. Dar aici intrăm într-un fel de metabolism al cunoașterii; adică ce putem face în interior cu ea, cum putem să salvăm întregul? Este vorba despre actul, comportamentul nostru. Acesta poate să bătătorească drumul continuu, împiedicând să lase a crește ceva aici. Rutina, lenea, plictisul par a fi un fel de mers automat pe un același drum. Nimic nu clintește mintea pe calea sa când cade în lene și rutină! Se fixează, se pietrifică astfel. Și nu va vedea nimic crescând nou! Șezi, așază-te! Stai cuminte/cu minte, cum ar spune toate șezătorile lui Brâncuși (tare îi mai plăceau scaunele și lucrurile care șed și cugetă!). Oprește bătătoritul infinit al existenței și întoarce-te în sine. Liniștește-te dinspre orice lucru, nu mai ieși din tine, nu mai pleca în afară, nu te mai arunca în lume, nu mai bătători calea, nici măcar pe cea interioară, căci și aici sunt prezente mii de „lucruri”, fie că vorbim despre dorințe, fie că vorbim despre pofte, bucurii, suferințe ș.a.m.d. Prinde rădăcini adânci în sine, căci aici este pământul cel bun pus de divinitate chiar și în cazul celor care cad între spini. Când îți potolești toate astea, vei vedea că semințe de cunoaștere vor răsări din tine. Purtăm „pământul cel bun” în noi. Așa că nu prea există sămânță risipită printr-o nedreptate ontică. Există doar sămânță pusă în contexte diferite, având egalitate de șanse în a se realiza. Existența reală, materială este definită prin multiplicitate și varietate. Că ocupi un anumit loc în spațiu și nu un altul, o anumită poziție socială și nu o alta nu înseamnă că cineva „s-a jucat cu destinul tău”, că ai avut vreo neșansă! În mitul lui Er al lui Platon se spune chiar la un moment dat că zeița Necesitate, cea care împarte cărțile destinului, pe care cei care se reîntorc pe pământ le extrag, printr-un ritual întreg de tragere la sorți, beneficiază în mod egal de șansa de a extrage o viață bună sau una rea, indiferent dacă extragi la început sau la sfârșit din aceste cărți care îți dictează poziția din lumea în care vei fi aruncat.
Ce putem face astăzi, când suntem sufocați de mărăciniș? De pofte, de dorințe, de a deține obiecte, avere? Când ne-am aruncat în suferințe fără margini, războaie și distrugeri ale naturii? Cum potolim această furtună? Blestemăm că ne-am născut în această lume? În această perioadă? În „grijile veacului” acestuia? De ce nu am avut șansa să ne naștem pe un pământ bun? Ce au avut mai presus de noi cei care au beneficiat de această șansă? Nu-i nimic, ar spune textul nostru, aveți o soluție la îndemână! Liniștește-te dinspre orice lucru și vei vedea crescând lucruri de care tu nu știai că sunt înăuntrul tău, deoarece călcai peste ele. Știu, ajungem din nou la problema orbului/surdului. Cum să fac să mă liniștesc dacă eu nu sunt liniștit? Și povestea continuă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
