Vă scriu acum, cât e proaspăt, căci după câteva luni știu că va fi desuet subiectul. Este vorba despre dinamica limbii. Adică despre noi expresii, noi sensuri care apar în limba română, o limbă care este oricum pe cale de dispariție, chiar dacă destul de vie încă.
Știți că acum ceva vreme exista un „tic” verbal generalizat, concretizat în limbajul tinerilor și adulților. Era perioada lui „gen”. Una, două, apărea termenul „gen”, folosit cu o paletă semantică incredibil de mare. În general, era vorba despre „genul” lucrurilor care trebuia specificat. „Auzi, gen, mergem să bem o bere?” „Știi tu, gen, era ceva în sensul ăsta…” Istoria acestui termen nu am studiat-o în detaliu, căci m-a luat prin surprindere. Cred că venea pe o filieră englezească, o derivare auditivă a lui „man”. „Ce faci, man?” – „ce faci, hombre?” Man se înlocuiește cu gen și obții ceva mai românesc.
Între timp lucrurile au evoluat și mai mult și ne-am întors spre limba română. Pură! Când eram mici, părinții ne spuneau să nu începem propozițiile cu „păi”, că „nu e românește și nu e frumos!”. Astăzi a revenit acest „păi”. Dar nu este o formulă de deschidere…. „păi, ce faci?” care să exprime uimirea și/sau dezaprobarea. În general, dicționarul îl prezintă ca fiind o interjecție care ține locul lui „desigur” sau al unei aprobări. Noul sens în care se situează este unul dedus pragmatic și expus în situații lingvistice care descumpănesc, iar uneori amuză. Acum este utilizat cu sensul de… „de ce?” sau „mai dă-mi informații!” De exemplu, o întreagă întrebare se comprimă sub „păi”, care nu mai este interjecție. Aparent. „Mai bei o bere? Păi?” („mai întrebi?”). Dar apare și în contexte mai puțin intuitive. De exemplu: „După ce termini treaba, poți veni la mine să-ți arăt ce mai ai de făcut?…. Păi?!” Acesta „cere informații noi”. „Păi, spune-mi acum ce trebuie să fac./Despre ce este vorba?/Dă-mi detalii…”
Oricum, este simpatic acest „păi” folosit în contexte extrem de variate. Mai mult, simt că se potrivește de minune spiritului românesc. „Păi” este o formă cultă a lui „ăăă”, cel care pregătește gândirea să treacă la faptul lingvistic, nu la actul propriu-zis. „Păi-ăă” este însoțit de acea scărpinare în cap pentru a stimula gândurile să își aleagă o cale de exprimare. Este acea tuse cognitivă ce face să demareze mașinăria cuvintelor. Cred că cel mai mult se potrivește oamenilor de acțiune. De fapt, oamenilor care se prefac a fi activi. Și cine sunt aceștia dacă nu… politicienii. De toate neamurile și din toate timpurile. Păi? Păi, cum? Uite-așa. Întrebi cum e posibil ca după 30 de ani de la schimbarea dictatorului să nu avem o centură a Bucureștiului? Politicianul îți dă cel mai bun răspuns prin… „Păi…”. Dacă întrebi pe cei mai mulți politicieni cu „vechime”… și sunt cu duiumul prin Parlament… Cum e posibil ca dumneavoastră, X-ulescu, să nu fi făcut mai nimic de peste 20-30 de ani de când tot schimbați fotolii și partide, ba la putere, ba în opoziție? Răspunsul adecvat este… „Păi?” Cum de ne-au încălecat doar non-valorile și pițipoancele, cum de posturile bine plătite sunt ocupate doar de nulități, de amante, cumnate, fii, fiice, nepoate? Păi?! (cum altfel?)
În concluzie, mă bucur mult că a venit la modă acest termen, căci face notă armonioasă cu toate bâlbele și reușitele extraordinare ale națiunii mele. Păi, cum să nu?!
Facebook
WhatsApp
TikTok
