Nu trebuie să insist prea mult pe „caracterul național” pentru a vă spune că suntem, prin născare, o națiune mai mult pesimistă. Uneori realistă. Doar unii dintre conaționalii noștri își permit să fie optimiști. Iar când spun că „își permit”, acest lucru nu înseamnă că beneficiază de un lux sau de o calitate. Suntem atât de pesimiști, încât vedem optimismul ca pe o boală. Dacă nu este o boală, atunci este, cu siguranță, un minus, o naivitate în cel mai fericit caz. Realistul ar fi un „optimist informat”, cum spune gura târgului. Când cineva spune că este „realist”, încearcă să pozeze în echilibrat; adică are o jenă, îi este rușine să se afișeze în haina de pesimist, și o mai „drege” cu optimismul acela tâmp sub forma unui intermediar între cele două, așa luând naștere „realistul”. Dar de ce suntem astfel?
Unii s-au grăbit să spună că de aceea o ducem rău în această țară, pentru că suntem prea pesimiști și din cauza acestui fapt atragem răul. Oare așa să fie? Oricum ar fi, un lucru este cert, având caracter de fapt concret: răul! Durerea! Suferința! Acestea există incontestabil! Singurele persoane pe care le-am întâlnit și care criticau acest pesimism afișat – individual sau național – erau politicieni sau fanatici în sens religios. Le înțeleg tulburarea și critica. Acestea provin din dorința lor de a-și justifica faptele care, desigur, trebuie văzute ca fiind bune. Adică… „au făcut, domn’e, ceva”! „Au făcut pe dracu”, vine răspunsul națiunii. Măsura acestui conflict o dă cantitatea de bucurie și de suferință care sunt concrete. Iar aici avem un răspuns evident. Bine o duc ei, rău o ducem noi. Dar, revenind, oare cum se face că națiunea a ales acest pesimism?
Un alt răspuns, pe care doresc să vi-l prezint ca pe un fel de argument pentru scala pesimistă ca fiind extrem de „optimistă”, ar fi următorul: Pesimismul este un mecanism de apărare mult mai eficient decât optimismul. Spune un autor, Barbellion, că adoptă „strategia” pesimistă pentru că în felul acesta, dacă ceva se întâmplă rău, poate să spună: „Ce v-am spus eu?!”, iar dacă se întâmplă ceva bun, atunci bucuria e și mai mare, pentru că și-a înșelat așteptările, binele vine ca o surpriză plăcută. Cu alte cuvinte, o palmă se resimte mai puțin dureroasă dacă închizi ochii înainte și te încordezi. Dacă te ia pe nepregătite, îți flutură fălcile și ești mult mai năuc și zdruncinat. Sau, citând un rafinat al pesimismului, Cioran, am avea următoarea formulă: Am trăit întotdeauna cu groaza de a fi surprins de nenorocire – lucru care mi-a otrăvit zilele. Groaza asta, la urma urmei, era justificată. De aceea am și încercat să i-o iau înainte: m-am cufundat în nenorocire până ca ea să se arate. (Caiete, I, 228). Avem aici o întreagă fenomenologie a pesimismului. Dintre toate scalele sufletești care măsoară cutremurarea spiritului în fața naturii, cea mai interesantă și cea mai fină este pesimismul. Pesimismul este cel care pre-întâmpină, prin calcul, nenorocirea posibilă. Pesimistul este rațional absolut. Și realist, extrem de realist. El are o sensibilitate crescută față de nenorocire. O miroase de departe. În acest sens Cioran „se cufundă” în nenorocire înainte ca ea să apară. Când miroși de departe bălegarul, nu înseamnă că acesta te-a surprins călcând în el. Înseamnă că devine un fel de unitate de măsură a distanței care te separă de el. Dacă intri sau nu intri în el efectiv, acest lucru nu mai ține de puterile pesimismului; alte mecanisme intră în joc. Pesimismul este natural, ca mecanism de apărare mai eficient decât optimismul. Optimismul te duce spre utopie, spre lumi imaginare. Optimismul este negarea pură a realității. Pesimismul duce spre realism pur. De ce îl respingem atunci? Pentru că îmbracă și forme maladive. Are și sub-scale atât de fine, încât se identifică cu nenorocirea și suferința în sine. Mirosul devine gust, gustul devine tactil și atunci spui că ești efectiv cufundat în realitatea pură care a apărut înainte de vreme. Dostoievski arată acest lucru în Idiotul, când spune că pedeapsa pentru o crimă prin execuție este infinit mai mare decât crima însăși. Victima crede că poate scăpa din mâinile criminalului, chiar dacă „are beregata tăiată”. Dar omul pus pe eșafod, cu capul vârât prin deschizătura ghilotinei, suferă infinit mai mult. Știe că moartea se va înfățișa cu certitudine. Nu mai lasă loc posibilului. Aude hârșâitul lamei cum cade și simte fiecare micro-secundă de viață care i-a mai rămas. Iar suferința aceasta este infinit mai mare decât cea pe care o provoacă un criminal care împlântă un cuțit în gâtul victimei. Asta o spune Dostoievski, cel care a trecut prin asemenea momente. Imposibilul s-a întâmplat în cazul său, pedeapsa cu moartea fiindu-i comutată în ultima secundă. Și astfel s-a transformat totul într-o surpriză plăcută! Mulți ar spune că aici avem o formă maladivă de pesimism. Poate că în asemenea situații ne-ar salva optimismul. Adică te duci înainte, dincolo, fiind pregătit de moarte. Nu trebuie să mai pui frână vieții care se scurge, gata, scapi de ea, ci trebuie să accelerezi în moarte. Dacă o vezi ca pe o lume posibilă, îți încredințezi viața unei alte lumi care te așteaptă, înseamnă în acest caz că ai rezolvat problema durerii. Iată cum cele două, pesimismul și optimismul ar funcționa. Nu sunt bune niciunele întotdeauna și oricând, în orice situație, precum nu sunt bune nici inversate. Ritmul vieții cheamă în mod natural pe una sau pe alta dintre aceste două scale. Românii nu „au ales” pesimismul în mod eronat. Ci se raportează la el ca la o scală pentru că pare a fi cea mai bine adaptată situației de pe teren. Cum nenorocirile au tendința de a se manifesta mai mult în acest spațiu, este normal să fim vigilenți în sensul pesimistului. În fața morții, în schimb, pesimismul poate să amplifice suferința morții, de aceea este indicat să lase loc optimismului. Iisus este optimistul absolut atunci când se află pe cruce/ghilotină; și este o putere să faci acest lucru atunci când te afli, ca el, în fața nenorocirii absolute, imense. Oare nu astfel gândeau strămoșii noștri? Nu în acest sens românul autentic ține un echilibru perfect între păcatele vieții – spunem chiar, în miezul durerii: „vai de păcatele mele!” – și bucuria creștinească în fața morții; făcând cândva un chef mare la plecare, iar acum traducem asta printr-un cimitir vesel? Durerea zilnică, neajunsurile pricinuite de semenii hulpavi se măsoară în unități de pesimism; marile dureri se măsoară în unități de optimism. Și așa trecem prin viață…
Facebook
WhatsApp
TikTok
