TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – ‘Om muri și ‘om vedea!

Această vorbă a aparținut academicianului Alexandru Surdu. Acum acesta vede, căci ne-a părăsit deja de câțiva ani. Noroc că memoria domniei sale încă mai plutește peste discipolii săi, discipoli printre care mă mândresc că mă număr și eu. Săptămâna trecută, la Mănăstirea Lainici, în Gorj, a avut loc a XVI-a ediție a Simpozionului Național „C-tin Noica”, simpozion pe care domnul Alexandru Surdu îl organiza în fiecare an de ceva vreme, în memoria maestrului domniei sale. Nu credeam să trăiesc vreodată un sentiment atât de paradoxal, în care îți vezi profesorul-maestrul că pleacă brusc de lângă tine, lăsându-te „neterminat”. Eram deja obișnuiți cu prezența sa, cel care comenta fiecare intervenție, conferință susținută, presărând-o cu umor și amintiri extraordinare din viața lui Noica sau a altor personalități culturale românești. Eram conectați la sursă, cum s-ar spune. Cu o tristețe cumplită ajung să spun astăzi că odinioară am privit în ochii ce l-au privit cândva pe Noica. Asta ca o pastișă la o vorbă a lui R. Barthes, care spunea că privea în ochii cuiva care îl priviseră pe Napoleon. Ce oameni mari am putut să avem lângă noi, dar pe lângă care am trecut indiferenți sau, mai rău, i-am minimizat sau detestat. Ce fel de natură este omul dacă nu poate să simtă minunăția umană atunci când aceasta se întrupează în câte un individ? Oare cum ar fi fost să fi trăit pe vremea lui Iisus și să treci pe lângă El? Departe de mine să compar pe vreo ființă umană cu Iisus. Dar, mă gândesc acum ce cumplit lucru ar fi fost pentru oricare dintre noi, cei de astăzi, să fi avut ocazia de a trăi pe vremea lui Iisus, să-L fi întâlnit chiar, și să fi trecut pe lângă el degeaba, sau, cum spuneam, mai rău, să-l scuipăm. Cum de nu avem niciun organ de simț al genialității? Cum de nu simțim când stăm lângă un om extraordinar? Iar cei puțini care realizează acest lucru, cum de uită atât de repede? Din tot acest noian de oameni rămân doar cei foarte puțini care se înfruptă din harul acestor oameni deosebiți. Iar roata se răsucește. ‘Om trăi și ‘om vedea!

            Așadar, la Mănăstirea Lainici s-a simțit un gol imens. Când scaunul Profesorului rămâne gol, acest gol nu poate fi umplut de nimic. Aprinzi o lumânare și cânți o Veșnică pomenire împreună cu ceilalți și te încearcă un sentiment de neputință. Îți aduci aminte de această vorbă metafizică: ‘om muri și ‘om vedea! Cu mult mai grea decât „’om trăi”… Parcă anunța ceva, adică aventura cu adevărat aventură nu este cea care se petrece în această lume, ‘om trăi și ‘om vedea, ci mult mai interesant este dacă ‘om muri și apoi ‘om vedea ce se petrece… Cum să nu te cutremuri la gândul că ai rămas în lume searbăd, că nu ai să te ridici nicicând la nivelul maestrului pe care l-ai avut cândva? Că în ochii noștri se dizolvă și Noica, și Cioran, și Eliade, și Vulcănescu, și CMI-ul, și mulți alții… Căci noi nu mai avem ținuta de a avea vreodată discipoli care vor spune că „am privit în ochii care l-au văzut pe Alexandru Surdu, sau pe Corneliu-Mihai Ionescu, sau Ion Ianoși”. Aceștia nu mai înseamnă nimic pentru o lume care nu mai admiră exercițiul spiritual sau performanța spirituală. Ce cărți să mai citească o țară care se află pe ultimul loc la citit în Europa? Să mai vadă expuse aceste exerciții spirituale puse la treabă? Nicidecum!

            Înainte de această întâlnire in absentia de la Mănăstirea Lainici, am avut, ca o coincidență, șansa să mă văd cu un alt mare maestru pe care am avut norocul să-i întâlnesc. Este vorba despre Jean-Pierre Cléro. Am mers la Paris, la domnia sa. M-a întâmpinat în prag puțin mai bătrân, adus de spate. Cu aceeași bunăvoință cutremurătoare, cu aceeași blândețe și vorbă caldă, care să nu deranjeze deloc. Stând într-un apartament superb în Paris, păstrându-și același ritm de viață și acum, la 78 de ani, adică trezindu-se zilnic la ora 5 pentru a lucra intens până când ceilalți se trezesc, apoi, după micul dejun reluând lucrul până seara, la cină, iar înainte de somn, bineînțeles că mai este timp de ceva lucru… Măcar Jean-Pierre Cléro este în viață acum, când scriu aceste rânduri. Și? La ce bun, căci exercițiul de admirație nu poate fi dus până la capăt. Rămâi mut. Nu știi ce să faci.

            M-am plimbat prin Gibert Joseph și Vrin, cele mai interesante librării din Franța. A doua este poate cea mai interesantă librărie ce conține carte de filosofie din Europa. Prima te copleșește. Cinci etaje de cărți; stai la coadă mereu să cumperi o carte. Te înspăimântă. Ce anume? Distanța! Distanța de România. Mereu plec cu un sentiment de sufocare. Ce să facă o furnică în țara bocancilor cu ținte? Ce să faci în fața profesorilor care au rămas tăcuți? Ce să faci tu, la rândul tău, în fața unui auditoriu mut și indiferent? Să te retragi în cărți? Să îți imiți maeștrii? Cum? Menținând un ritm ascetic, cu trezit la 5 dimineața și lucrând zilnic astfel? Să te întâlnești doar cu oameni care îți seamănă? Dar acțiunea spre ceilalți unde este? Cum cioplești lemnul brut? Dar piatra? Tu ce zidești, până la urmă? Aud doar un imens zăngănit de lanțuri în gol. Atât!

            Când eram licean am fost fascinat de această relație maestru-discipol. Atunci nici măcar nu știam că am deja un maestru în viață. Chiar doi. Mi se părea că minunile acestea se petrec mai târziu. Norocul meu este că am realizat că „acel timp este acum”. Citeam, la îndemnul acestora, pe Hesse, Meyrink, Evola, Eliade, Schuon și alții care să îmi arate ce este „dincolo”. Îmi aduc aminte că la unul dintre aceștia am citit următoarea poveste, care mă urmărește de atunci. Se spune că la un moment dat, Paracelsus, marele alchimist, simte o nevoie cumplită de a avea un discipol, de a avea cui să transmită mai departe toate cunoștințele sale. Stătea în fața athanorului (cuptorului) și privea flăcările cum se îmbină, iar el se gândea la Sfântul Duh să îi trimită un discipol. Și la ușă bate cineva. Tresare, merge nerăbdător să deschidă și un tânăr îl privește din prag. Plin de bucurie, îl introduce în casă, îl așază la masă, robotește în jurul său și îi dă să mănânce, pregătindu-se pentru a-l forma. Tânărul, puțin intrigat, îi spune direct: „Am venit la tine că am auzit că ești foarte vestit și aș dori să îți fiu discipol.” „Desigur, cu mare drag, adaugă Paracelsus.” „Ei, bine, dar înainte aș dori să te testez, căci nu vreau să dau peste un șarlatan.” „Da? Și cum ai dori să faci asta?” „Am auzit că ai găsit secretul nemuririi, că poți să dai viață la lucruri care nu au viață. Haide, fă-o să văd și atunci voi deveni discipolul tău!” „Dar nu cred că pot face cele ce le spui. Gura lumii vorbește prea multe și neadevărate.” „Nu te cred!” Și tânărul ia un trandafir și îl aruncă în flăcările cuptorului. „Haide, adu-o la viață!” „Nu pot face asta, spuse Paracelsus. Îmi ceri prea mult!” „Atunci nu ești maestrul pe care îl caut eu.” Iar tânărul își luă bocceluța și ieși trântind ușa. Paracelsus se așeză pe scăunel în fața cuptorului, trist și cu inima grea, privind îndelung flăcările. Oftă adânc și cerându-și parcă iertare Sfântului Duh că i-a cerut mai devreme un discipol. O lacrimă îi curse pe obraz. După un timp se ridică greu de pe scaun, îndreptându-se de șale, întinse mâna în cuptor și scoase trandafirul care strălucea de viață. Îl puse într-o vaza de pe masă și merse la culcare.

            Aceasta este taina lui ’om muri și ’om vedea! Iar maeștrii noștri, cei care au norocul să aibă așa ceva, mereu se vor duce înainte să vadă ce este! Ei sunt înainte-mergătorii noștri și pentru ei trebuie să ne rugăm! Dumnezeu să îi aibă în pază!