TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – O poveste WestWorld

Filmul serial despre care am mai scris nu se oprește din a produce șoc după șoc pentru întreaga ființă umană. Am să fac un mic comentariu (semiotic?) în jurul unei teme pe care filmul se pare că insistă cu precădere.

Nu expune un sincretism religios/teologic. Expune, în schimb, o esență, un numitor comun al multor mituri și concepții teologice care trimit parcă la o realitate anume; la un referent care ne scapă în zilele noastre și încercăm să-l traducem cum putem în limbă, recurgând la tot felul de metafore, cele mai multe dintre ele fiind moarte. Tema aceasta – a creației omului și a condițiilor în care acesta a fost conceput – pare să se lege de ideea de Realitate. Ce este Realitatea?, pare să se întrebe omul din momentul în care și-a creat niște reprezentări pe care le-a pus și în formă lingvistică. La prima vedere este o întrebare ciudată, căci realitatea poate fi dovedită ușor în condiții obișnuite – pui mâna pe piatră, guști, miroși, lovești, zdrăngăni, într-un cuvânt te lași atins de ce este în jur. Dar se pare că nimic din tot ceea ce este pe lumea asta nu ne satisface din punct de vedere al criteriilor realității. Plăcerea și durerea par a fi realități pure. Există totuși un rest care ne determină să spunem că avem parte undeva de o înșelătorie. Maya hindușilor de acum mii de ani străbate timpul și dezvoltarea umană până astăzi – lumea e o iluzie, de fapt ea nu există/ nu ar exista. Ne deranjează chiar această lipsă de certitudine; nici măcar ceea ce noi considerăm a fi real nu este atât de sigur. Ciudățenia se adâncește. Spune un personaj din film: „Ce este realitatea? Real este ceea ce e de neînlocuit!” – și spune acest lucru un personaj-iluzie, un „robot”, pentru ca paradoxul să fie și mai adânc. Dar tema trimite și la o întrebare ceva mai cutremurătoare: de ce „realitatea” de ordin 2 sau 3 ar fi mai puțin valoroasă sau mai puțin realitate decât realitatea de ordin 1, adică cea a zeilor sau a demiurgilor? Sau a lui Dumnezeu însuși?! Un robot este mai puțin real decât un om care are sânge și celule? Pentru un înger creator – alcătuit din cine știe ce substanță, luminoasă sau vaporoasă poate – celulele sunt de ordin secund, se încadrează la un statut egal cu cel al robotului. Depinde așadar perspectiva din care privești creatura? Adică de la nivelul creaturii realitatea deplină este în primul rând cea a creaturii însăși – chiar și atunci când vălul se rupe și înțelegi că un ordin superior te ghidează – iar din punct de vedere al creatorului realitatea este, desigur, doar cea a creatorului, în timp ce creatura sa este într-un ordin secundar al realității? De ce nevoia de a gândi astfel? Spune un alt personaj (tot o creatură-robot): „Iată-ne niște ființe nemuritoare care se zbat să supraviețuiască!” Urci și cazi constant din condiția proprie – când crezi că ești superior te prăbușești în nimicnicie, când crezi că ești un simplu creat te înalți până la zei. Ciudată logica aceasta a creației. Căderea omului este oare o „cădere” adevărată? Ce îi asigura „înălțimea” înainte de cădere? O stare de suficiență de sine? De abundență? De fericire veșnică? De ignoranță binecuvântată? De egal al lui Dumnezeu/demiurg? Că aveam o meserie nobilă, aceea de a da nume toată ziua lucrurilor infinite – eram lingviști? Pentru ca apoi să cădem în prea puțin nobila meserie de croitor – improvizația din frunze pentru a ne ascunde rușinea și nicidecum protecția fizică – de frig – iar mai apoi să cădem și mai mult la condiția de fermieri, agricultori obidiți și obosiți? Iar tot acest demers se datorează doar faptului că am cunoscut binele și răul. A cunoaște binele/răul înseamnă să îndeplinești condițiile minimale pentru a provoca în ființa umană o cădere. Demiurgul și-a făcut un plan destul de prost în genialitatea sa. Nu a luat în calcul problemele dialecticii. Adică nu și-a imaginat că un „efect secundar” al creației sale va fi acela că într-o zi această creație, prin multiplele suferințe la care este supusă, ajunge în mod paradoxal să se zbată în ea o scânteie care provoacă îngrijorare. Drumul spre mărul interzis a fost stabilit încă din ziua interdicției. Adam/Eva s-au dus inconștient spre el – nu i-a „ademenit”, i-a „păcălit” șarpele? Nu au fost oare inocenți precum niște copii când au fost convinși să guste din acest fruct? Nu aveau ei pofta chiar înainte de a apărea șarpele? Iar pofta respectivă făcea parte din însăși natura lor reală și adevărată, pusă acolo de demiurgi? Sămânța revoltei, sămânța cunoașterii ar sta în suferința care șlefuiește o scânteie care se numește spirit, conștiință, chiar suflet! Iar demiurgul – care oricât de bun ar fi el, o dimensiune rea tot are – începe să se sperie și să dorească să închidă jocul – căci pentru el e doar un joc – iar dacă nu reușește, începe o luptă cu creatura. Îl condamnă pentru lucruri care pot fi interpretabile. Procesul lui Socrate s-a făcut și refăcut după mii de ani (mereu a fost confirmată condamnarea), dar nu am auzit de un proces al lui Adam și al Evei – cred că tot condamnabili ar fi. Iar dacă ar putea să dea timpul înapoi, Adam și Eva cred că tot același lucru l-ar face. Sau ar fi mai inspirați și ar gusta prima oară nu din acest fruct amar până la urmă, ci din cel al nemuririi, poate și mai amar. În fine, ar fi meritat încercată și varianta asta! Iar cunoașterea binelui și răului nu le-a deschis mintea destul de tare încât să se repeadă singuri și spre arborele nemuririi; repede, până nu se prinde Dumnezeu-demiurgul, care oricum vine cu întârziere să vadă „efectele”. Demiurgul acesta e tare condamnabil – spun și eu de parcă aș fi un personaj din film – adică să știi tu ce se va petrece și cu toate astea să te faci că plouă?! Adică e și sadic, se face că pleacă din grădină, privește din tufișuri în timp ce ăia sunt la furat de mere, iar tu sari doar ca să ai satisfacția că i-ai prins asupra faptei?! Mai faci și pe neștiutorul și pui întrebări ca și cum habar nu ai de nimic, pentru a-i lăsa să-și mărturisească faptele. Ca și cum ar fi contat asta la „proces”! Un joc – simpatic pentru demiurg – murdar, pentru creatură.

Dar unde este Dumnezeu în toată povestea asta? Pare că lipsește. Pare că i se potrivește de minune cu mult mai mult denumirea de Mare Anonim. Este în veșnică lipsă. Când tocmai te pregătești să spui că ai pus mâna pe el, că ai stat cu El de vorbă, hop, îți dai seama că era doar un alt demiurg sau o înfățișare care ratează actul dumnezeirii în mod lamentabil. Eurinome este numele zeității care a scos din Ocean sau din Noapte prima formă de creație (a sădit un ou de argint pe fundul apelor primordiale din care a ieșit un proto-Eros). Ea este „atot-rătăcitoarea”. Numele acestei zeități, pentru sumerieni, este Iahu, care înseamnă „porumbița exaltată”, iar acest nume îl veți întâlni mai târziu – și trecut în forma paternă, nu maternă – când se va numi… Iehova/Iahve, Creatorul. Când credeai că ai dat peste Adevăratul și Ultimul zeu, adică Dumnezeu în persoană, îți dai seama că l-ai și pierdut, sau se dizolvă în tot felul de simboluri stranii, precum ar fi ipostazele demiurgice care iau forma Lunii (magia), Marte (creștere, dinamică), Mercur (înțelepciune), Jupiter (legea), Venus (dragoste), Saturn (pace). Grecii și babilonienii au fuzionat în formele care înfățișează niște principii dinamice sau de manifestare precum Helios, Selene, Ares, Hermes/Apollo, Zeus, Afrodita, Cronos care vor avea apoi corespondenți latini în ceea ce numim astăzi zilele săptămânii. Unde s-a dus Iahve? În cei șapte Stâlpi ai Înțelepciunii? În cele șapte brațe ale Menorei? De aici au luat naștere toate iluziile și toate ne-realitățile universului? Ce e de neînlocuit în această lume? Se pare că toată lumea poate fi oricând înlocuită cu orice altceva, cu oricare alte piese ale unui nou joc. Ce îți rămâne de făcut? Să te revolți și să iei calea luptei. Să iei cu asalt Grădina Interzisă? Pentru ce? Unii spun că pentru a ieși din Suferință. S-ar părea că e o nouă păcăleală. Suferința este singurul instrument prin care reușim să șlefuim ființa, să o facem să strălucească, să o ridicăm din căderea sa. Iar prin acest lucru se pare că Dumnezeu, Marele Anonim de astă dată, își ia revanșa față de toate creaturile, aflate în oricare lume și în oricare nivel de realitate, căci le aduce la același nivel, dacă nu mai sus decât creatorul însuși. Ciudată logică!