TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – O ipoteză politică

Pentru că am constatat că sunt în „fază” cu discursul domnului profesor Ionuț Cristache, cel dedicat clasei politice, m-am hotărât să ocup rolul corului din tragedia greacă în acest articol. Așa că savurați versurile și jelania!

Asistăm la cele mai crunte alegeri din istoria României contemporane. De ce acest lucru? Pentru că „democrația” nu poate avea conducători mai buni decât cei pe care îi merită. Ideea este că democrație nu prea mai avem deloc, oricât de mult ar urla unii „specialiști” în acest sens. O spun de ani de zile, suntem în profundă ochlocrație – adică în regimul în care puterea aparține gloatelor, masei amorfe, iraționale și animalice. Aristotel a introdus acest termen, iar după el, acesta este cel mai teribil regim care ar putea să existe, deoarece tirania unei majorități amorfe este mult mai cumplită decât tirania unui conducător unic. Așadar, în aceste alegeri vedem cei mai de jos candidați pe care ni i-am putea imagina vreodată, imagine fidelă a gloatei. Iar indivizii care au puțină carte înțeleg că efectiv nu au ce să aleagă. A merge la vot doar de dragul votului este absurd. Îți exerciți dreptul de vot plecându-se de la ideea că ai avea ce să alegi. Dar cum poți să mergi la vot neavând ce să alegi? Este ca și cum în loc de persoane, am alege obiecte. Să mergem încolonați la vot, ca să ne exercităm dreptul acesta pentru a alege între roabă și lopată. Nu faci acest lucru. Personajele care ne cer votul cu o forță ieșită din comun, ni-l cer doar pentru că așa spune legea, ca din când în când să votăm. Nu au niciun plan de viitor, nu le mai pasă de nicio minciună să o mai spună, iar dacă o fac, o fac în așa hal, încât nici ei nu cred în ceea ce spun. Doar forme goale, ca să umple o sarcină pe hârtie. Calitatea umană sau profesională a acestor personaje este exagerat de jos. Se pot folosi termeni precum „zoaie”, sau „lături umane”, sau „abject”, „jeg” etc. Le auzim continuu când vine vorba despre personajele politice ce ne cer acest vot. Și se bat puternic între ei ca să ajungă să ne facă bine nouă, să „ne reprezinte cât mai bine”. Serios? Încă mai cred unii că așa stau lucrurile, nu?

            Așadar, s-a ajuns în această plină ochlocrație la situația paradoxală de acum, în care ni se cere absurd să votăm „răul cel mai mic”. Din nou. Numai că foarte mulți oameni nu mai doresc în primul rând „răul” – fie el mic sau mare – și își exprimă votul nevotând. Oricât de mult ar urla din nou unii sau alții, a nu te duce la vot înseamnă că exprimi o opțiune politică. Refuzi totul! Bine, ai putea să faci acest lucru și mergând la vot și anulându-ți votul.

            Se vorbește despre blat, despre aranjamente între partide. Despre trădare de țară…  Căci efectiv trădare este. Ușor, anemic, apare, în sfârșit, în studiourile de televiziune, spusă pe șleau, o tehnică practicată de mulți ani în România. Cum un partid susține pe altul la vot, dându-i voturi în vederea unei viitoare alianțe. Se știe că doar așa a putut să fie „curva de serviciu” toate mandatele până acum UDMR-ul. Acest partid a fost luat în cârcă fie de PSD, fie de PNL. Cum se proceda? Se delega un observator la alegeri, în fiecare secție de votare din țară – care primește bani – iar acesta era ales ca observator cu condiția ca el și familia sa să voteze cu partidul respectiv. Adică să aducă 10, 20 sau n voturi pentru respectivul partid, deși el, originar, făcea parte din partidele de mai sus, mai puțin UDMR – cu alte cuvinte, se „deghiza” în udmr-ist în perioada alegerilor, aducând personal un număr redus de voturi pentru partidul-paravan. În felul acesta, mic cu mic se face mare, și UDMR-ul este la putere în această țară de peste treizeci de ani. Iar acest lucru nu îl „cerea” direct partidul în cauză – nici nu ar fi avut oameni să pună în sate uitate din Oltenia asemenea membri. Așa că apelează la un partid mai mare care să facă acest lucru. Personajul respectiv, observatorul sau membrul din secția de vot „pus acolo”, își trăda țara în acest fel pentru indemnizația respectivă. Acum, această schemă atât de cunoscută a ajuns în sfârșit la televizor. Și sunt atât de uimiți jurnaliștii că există așa ceva, că te ia râsul. Iar schema pare deja anunțată în legătură cu AUR în tandem cu PSD. Să fie adevărat tot ce spun? Să zicem că nu este. Dar ideea în sine pare destul de plauzibilă, nu? De ce credeți că schema aceasta, atât de simplă, nu au aplicat-o până acum?

            Dar nu despre această „schemă” doresc să vă vorbesc. Ci despre o ipoteză, la fel de plauzibilă. Scopul prim al acestor candidați, care sunt uniți într-un glas în legătură cu ceea ce urmează să spun, ar fi: Nu contează pe cine vrei să votezi sau nu, scopul nostru al tuturor este ca tu să ieși la vot și să pui ștampila unde vrei tu! Oare de ce asta? Pentru că știu foarte bine că lăsați oameni „nesensibilizați” în legătură cu acest lucru, nici măcar 10% din populația cu drept de vot nu s-ar prezenta, pentru că efectiv nu au ce vota. Mai mult ca niciodată. Așa că ipoteza este următoarea: „Hai să propunem un rău imens care să le scoată ochii oamenilor, îl și arătăm ca fiind un rău imens, de neconceput, macabru, scabros, de „Doamne ferește!”, și în felul acesta îi scoatem la vot și vor vota în scârbă, dar vor vota!”. Priviți la această campanie și veți vedea că imaginea asta transpare de peste tot. Până și jurnaliștii „imparțiali” susțin această idee. „Arătați cu toții cum candidatul X este pro-rus, susținut de clanuri mafiote, de cocalari, infractori ordinari, cum vorbește despre cutare lucru de ți se scoală părul în cap, cât este de analfabet și de nul în orice, iar prin comparație, candidatul Y va părea de-a dreptul sfânt!” Nu mai vor oamenii să voteze „răul cel mai mic”? Nu-i nimic, le arătăm ce înseamnă „răul cel mai mare, cât de mare este și de ce este în stare”, și vor veni ca oile să voteze ceea ce în mod normal, în condiții normale, democratice, nu ar fi putut vreodată să existe altfel decât tot ca un „imens rău, de neconceput!”

            Faceți să pară că votul este inevitabil. Și acuză-i pe cei care nu votează că ar fi răspunzători de răul ce va urma pentru că nu au votat! Faceți să pară că votul este obligatoriu și încercați să mai păcăliți – măcar de astă dată – că ei vor aduce vreo „schimbare”! Știm, e greu, căci nu mai putem folosi acest termen („schimbare”), pentru că toți ne-am aliat cu toți și facem corp comun. Masa politicienilor exprimă perfect masa socială. Amorfă, egalitară, simplă, needucată, coruptă, fără scrupule, fără respect pentru nicio valoare națională, doar condusă de egoism și interes imediat.

            Și când te gândești că în vremurile grele unele state au avut norocul să aibă la conducere Oameni, te apucă disperarea și mai tare că această țară este veșnic blestemată. Churchill, personaj pe care nu ar trebui să-l admirăm, căci el ne-a dat în brațele Rusiei pentru 50 de ani, iar suferințele acestui comunism s-au imprimat în genele națiunii mai mult decât un război cu bombe, făcându-ne sclavi până în măduva oaselor, a fost pentru englezi o mană cerească în acea perioadă. De ce? Deoarece a fost inspirat. Deoarece, așa cum spuneau în epocă – adversarii săi – din 10 acțiuni sau decizii pe care le ia, doar 3 se nimeresc a fi bune. Sau, cum spunea regele despre el în acea perioadă: „Și un ceas care nu merge arată de două ori pe zi ora corectă, așa este Churchill.” Deci, acest personaj, gafist și probabil nepriceput, neîndemânatic pentru clasa politică a vremii respective, a fost capabil să scoată din noroi cu fruntea sus nu numai Marea Britanie, ci și Europa. Cum? Avea o bază. Avea principii însușite prin educație. Asocia evenimentele cu altele petrecute în istorie sau cu idei expuse de Cicero, Platon etc. Adică avea o cultură solită. De aceea s-a putut ghida după principiul: „Istoria ne-a arătat că este mai bine ca o națiune să fie înfrântă în război, căci toate acestea care au fost înfrânte s-au ridicat mai bine după aceea, decât toate națiunile care s-au predat, căci toate au ajuns sclave.” Bine că noi nu avem – deocamdată – un război. Nici nu avem nevoie, căci îl avem înăuntru, deoarece aceste personaje despre care vorbesc nu sunt capabile să facă 1 lucru bun din 10 acțiuni politice luate, ci din 10 acțiuni sunt capabili să facă 20 de rele, fiecare astfel de acțiune având „efecte secundare” care nu sunt deloc gândite. Căci nu au cum să fie gândite de analfabeții funcționali, oamenii care nu au nicio cultură minimă sau care în viața lor nu au știut ce este aceea principiul moral. Nu avem nevoie, deoarece ne pustiim singuri.