TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – O frază din Testamentul Papei

Vorbeam săptămâna trecută, adică în Săptămâna Patimilor, despre suferință și un loc acordat ei în existență. Se pare că subiectul reapare, ciudat, și în Săptămâna Luminată. A doua zi de Paște a încetat din viață Papa Francisc, plecând în lumină, așa cum este normal pentru un asemenea om care a trăit exemplar. A fost un conducător creștin al săracilor, al obidiților, iubitor de viață și nu de etichete, plăcându-i fotbalul și tangoul, apropiat de animale și de orice îi bucura privirea. A practicat, cu alte cuvinte, un creștinism întors spre originile sale, departe de cel scorțos, indus de mulți dintre predecesorii săi. Și-a ales chiar numele Franciscus, după sfântul sărman, cel care vorbea cu animalele și care zâmbea florilor, considerând că acesta este creștinismul autentic. Șoc și groază a produs Franciscus la vremea sa, șoc, fără groază, a produs și Bergoglio în timpurile noastre. Nu a îngrozit deoarece a avut coordonarea și binecuvântarea lui Ratzinger, omul dedicat cărții, etichetelor și conduitei intelectuale. Geniul lui Ratzinger a constat tocmai în această înțelegere a nevoii acute a omenirii pentru un Papă care să fie apropiat de rădăcini și de oamenii de rând, cei care constituie, de fapt, ecclesia. Moartea lui lasă un gol care nu prea curând pare a fi înlocuit, căci papalitatea va reveni la dimensiuni mai politice, anterioare lui Bergoglio. Să dea Domnul Dumnezeu să nu fie așa, dar contextul omenirii în disoluție va propune un personaj care să fie în ton cu disoluția!

            Ceea ce m-a zdruncinat, dincolo de moartea acestui Papă bun, a fost testamentul său. Dincolo de modestia sa, există în acel testament o frază care m-a pus pe gânduri. Este penultima frază a testamentului. Aceasta spune: „Suferința care s-a făcut prezentă în ultima parte a vieții mele am oferit-o Domnului pentru pacea în lume și fraternitatea între popoare.”

            Cum adică poți oferi suferința proprie? I-a dat un sens, veți spune, așa cum spuneam și în textul anterior. Desigur, dar aici e ceva mai mult. Suferința nu devine un „conținut” semantic, ci pare să fie și altceva. Aici devine un obiect, un fel de referent care are și o funcție purificatoare pentru… alții. Un om îi oferă lui Dumnezeu suferința sa! Cutremurător. Sună a o palmă zdravănă pe obrazul divinității. Sau, ca o jertfă negativă. Ar trebui să fie arderea definitivă a lui Cain, a grânelor sale care nu plac atât de mult Domnului precum seul de oaie și vită oferite de Abel. Fiecare dintre cei doi și-a sacrificat produsul inerent misiunii sale pe pământ, chiar dacă unul a fost acceptat, celălalt nu, ducând la prima crimă din omenire. Fiecare oferea lui Dumnezeu din ceea ce ei aveau mai bun. Așadar, cum vine acest lucru al lui Bergoglio? Cum să-i oferi lui Dumnezeu propria ta suferință? Ca jertfă? Cum poate fi suferința un lucru bun? Cel mai bun lucru pe care omul îl are este suferința? Este ea un lucru demn de închinare? Oricât de paradoxală este această afirmație a Papei, și oricât de cutremurătoare este în dimensiunile sale care ne conduc spre un fel de revoltă sau de „batere a obrazului” lui Dumnezeu, trebuie ca în ea să stea o taină. Și nu, nu aș accepta să mi se îndruge verzi și uscate despre cât de înălțătoare este suferința și chiar o binecuvântare. Mai ales că aceste ode aduse suferinței provin în cea mai mare parte de la persoane care nu suferă, sau consideră că au suferit maximum în viață că și-au pierdut telefonul mobil cândva și au făcut o entorsă când au călcat strâmb pe caldarâm! De la acești teologi de ocazie nu prea accept explicații docte despre funcția „apotropaică” și „cathartică” a suferinței. Accept, în schimb, lecții și analize profunde despre suferință de la cei care au trecut pe lângă sinucidere, care au ieșit din moarte sau care atunci când merg pe stradă, fulgerul durerii îi îngenunchează la fiecare pas. Acceptăm lecții de la bătrâni, de la cei care sunt îngroziți de suferințele bătrâneții pe care nu o vedeau a fi în halul acesta de cumplită; de la cei care sunt mai aproape de îngerul morții cu fiecare zi din viața lor, iar acest lucru îi mistuie. De la cei care sunt Cioran în viață. Mulți au râs de el, spunând că dă lecții despre suferința imensă a întregii existențe, dar el era un om care o ducea extrem de bine. „Nu a muncit o oră în viața lui”, spun unele voci, iar dacă nu a muncit, cu siguranță era un bolnav imaginar și doar atât. Deci, în numele tuturor acestor bolnavi imaginari de tipul lui Cioran, spun că aceștia știu exact ce este suferința, căci ei au suferit autentic. Când mama lui Cioran îi spune fiului său: „Mamă, când te văd cât de mult suferi și ești de chinuit, îmi pare extrem de rău că te-am născut!”, asta înseamnă că ceva autentic este acolo. O mamă simte suferințele profunde ale copilului său. Iar mama lui Cioran s-a înfiorat de cât de mult copilul ei suferă „pe uscat” și „degeaba” (în ochii superficialilor). Așadar, ideea este că despre suferință pot vorbi doar cei care și-au scrâșnit dinții în ea. Suferința nu poate fi simulată, căci și dacă o simulezi, o trăiești. Nu te poți preface că suferi decât dacă vrei să îți bați joc de trecători, cerșindu-le o milă bănească, sau dacă vrei să râzi de Dumnezeu. Dar nebunul care urlă din toți plămânii că vede un înger al morții „care nu există”, după criteriile celor din jur, acesta nu simulează suferința, ci o trăiește în cel mai real mod posibil. Iar aceștia pot da lecții, pot să descrie acurat fenomenologia ei.

            Ce vrea, revenind, să spună Bergoglio cu această ofrandă ciudată adusă lui Dumnezeu? Pare că este altceva. Este o ducere senină, rațională, a suferinței. Dar aceste cuvinte devin banale, ca din gura unuia care nu a suferit profund. E ceva aici cu mult mai adânc, care trebuie să macine orice minte, până va înțelege. E suferința orientată. În fața ei, și Dumnezeu face plecăciune. Dumnezeu, creându-le pe toate, a trebuit să creeze și ceea ce nu este El, adică suferința. Iar în fața ei, el însuși trebuie să se umilească, ca să poată face și acest lucru. Iar în felul acesta, suferința este dependentă total de creație, dar și se înalță până la înălțimea divină. Însuși Dumnezeu se pleacă în fața ei, căci nu „o cunoaște”. Veți spune că a cunoscut-o, prin Iisus. Da, pentru ca Dumnezeu să guste și El din ea, a trebuit să se facă Om, iar acest lucru este și mai cumplit. Devine și hilar, ca în povestea Minunilor Sfântului Sisoe, de Topârceanu, când, în tufișuri, ascunși de privirile Atoatevăzătorului, un alt sfânt îl roagă pe Sisoe să-i tragă un pumn în nas, ca să mai simtă durerea. O excursie a lui Dumnezeu pe tărâmul suferinței îl face pe Acesta să aibă o condiție minoră față de locuitorii suferinței, adică oamenii de rând. Când Dumnezeu face ceva ceea ce El nu este, pentru că este Atoatefăcător, atunci trebuie să te înfiori, căci face ceva de dimensiunile Sale; de aceea suferința este atât de puternică și atât de imensă, percepută chiar infinită, din moment ce există creaturi care preferă Neantul și Neființa decât să mai sufere o singură secundă. A te scălda în suferință nu este lucru ușor. Iar a da lecții despre cum să administrezi suferința, este de-a dreptul scârbos, dacă aceste lecții vin din partea turiștilor cosmici sau a celor fortunați din această lume. Măcar Dumnezeu se abține să ne spună ceva esențial despre suferință. Din când în când o îndepărtează, făcând-se Om și vindecând suflete și corpuri, alungând boli și necazuri. Dar nu spune nimic despre ea. Tace, iar asta trezește respectul! Dacă Dumnezeu s-ar fi exprimat adânc despre ea, ar fi fost meschin. Și de aceea este un lucru înfiorător ceea ce spune Bergoglio, iar Dumnezeu pleacă și el capul în fața sa. Sufăr pentru ca Tu, Doamne, să faci ceva cu energia aceasta! Te rog mult, adu mai multă pace în lume și iubire între popoare! Deci suferința este ceva ce nu merită irosit! E o energie, are o viață explozivă în ea. Este esență pură a vieții. Iar Dumnezeu are chiar o datorie în a o respecta! Și cred că o respectă, căci altfel nu ar mai fi Dumnezeu. Doar diavolul își bate joc de suferință, chiar dacă este cel care ajută cel mai mult la creșterea sa în lume. El se bucură de ea, joacă tontoroiul pe suferința altora; strigă în gura mare că trebuie să i-o aruncăm în față lui Dumnezeu, că el o „permite”. Nu minte diavolul când spune că Dumnezeu permite suferința. Dar îmi imaginez că așa cum poate să o suspende, el o acceptă cu mâhnire. E un gând subțire acesta, care nu mai ține greutatea durerilor atunci când acestea apar, căci nu mă ajută prea mult compătimirea sau statul pe margine al celorlalți – inclusiv Dumnezeu – în timp ce eu înghit cantități imense din ea. Trebuie să fii Papă exersat pentru a putea să te menții senin în ea, deși o trăiești până la capăt și ești copleșit sau chiar îngrozit de ea. Faptul că din tumultul imens al trăirii suferinței ești capabil să ai un ochi de seninătate și înțelegere, având tăria să nu înjuri că nimeni nu îți vine în ajutor, ci să o oferi ca pe un cadou, frumos împachetat în cuvinte, lui Dumnezeu, asta înseamnă că nu mai ești un simplu om suferind, ci ești un adevărat sfânt.