TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Nuremberg – un film care te înspăimântă

A rulat și rulează încă la Cinematograful Independența un film extraordinar: Nuremberg. Este o ecranizare a unor momente deosebite petrecute în vestitul Proces de la Nürnberg, în care au fost condamnați o mulțime de criminali naziști. Nu am să vă povestesc filmul, deoarece trebuie văzut! Neapărat la cinematograf, deoarece muzica face cel puțin jumătate din film!

            De ce spun că este un film care te înspăimântă? Asta este întrebarea de la care plec. Aș putea să enumăr multe elemente, printre care trăirea – dacă empatizați cu personajele – morții iminente, adică cea dinaintea execuției, sau a groazei de a fi trăit acele momente ale războiului. Acest film este unul binevenit în contextul pandemiei de războaie actuale, sau a sufocării de dictatori pe metrul pătrat, iar în contrast cu acestea, omenirea stă într-o letargie enervantă. Trezește filmul? Cred că da. Doar pe cei care mai au activ vreun simț moral sau spiritual. Restul își freacă mâinile pentru următorul război. Îmi aduc aminte cum, cu vreo 7 ani în urmă, am vizitat un muzeu al Debarcării în Normandia, dintr-o localitate de pe coasta franceză. Era un muzeu care te introducea complet în atmosfera acelor vremuri. De exemplu, te aflai la un moment dat într-un avion – real, din acele vremuri – iar din ușa lui, de unde ar fi urmat să „fii parașutat”, sau de la ferestrele mici, puteai vedea infernul de sub el, proiectat cu măiestrie. Zgomotele de bombe erau autentice, huruitul motoarelor de avioane, parașutiști manechine sub tine, cratere, clădiri, noapte… Simțeai ce simțea un soldat aliat care ar fi urmat să sară din avion în acel iad. Am scris chiar un text după experiența acelei vizite. Spuneam acolo că cel mai mult m-au impresionat… vizitatorii. Tineri în cea mai mare parte! Intenția părinților era înălțătoare: să-și ducă progeniturile să fie înspăimântate pentru a nu repeta istoria. Efectul, spuneam, era chiar invers. Pe chipurile lor am citit o singură atitudine: „Noi o să facem lucrurile și mai și!” Am plecat dezgustat și cu gândul că acești tineri vor fi următorii care se vor „bucura” de acele lucruri care îi atrăgea ca un magnet. Le ardeau palmele să facă și ei un război al lor, ca să își depășească bunicii și străbunicii. Asta este o imagine înspăimântătoare! Să vezi că acei copii nu sunt educați acolo pentru a evita ca istoria să se repete, ci ei înțeleg din acea educație exact opusul: „bine că ne-ați arătat, ca să vă arătăm și noi de ce suntem în stare; vă vom depăși!”

            Dar să revin la film. Morala sa este trecută rapid, în cel mult două minute! Și ce aș fi simțit nevoia să se insiste pe acea parte! Adică să dureze încă două ore filmul, numai cu ce se petrece cu psihiatrul care i-a evaluat pe toți marii criminali, Kelley Douglas. Cea mai mare parte a filmului se sprijină pe acest personaj, adică pe medicul ce i-a investigat pe Göring, Hess și alții. Dar, ca de obicei, se trece repede peste lucrurile care înspăimântă cu adevărat. Adică peste elementele care arată iminența morții, cum am spus, sau foametea, cadavrele împinse cu excavatorul și alte imagini de arhivă care salvează filmul la un moment dat de o banalitate a răului. Acestea sunt imaginile care mai zdruncină puțin pe omul zilelor noastre, care are simțurile complet anesteziate de atâta îmbuibare și lene. „Știm astea!”, pare să spună oricare dintre aceștia.

            Așadar, lucrurile care înspăimântă cu adevărat și care sunt mai puțin carnale în film ar fi:

            Aș începe cu ceea ce spune chiar Göring la un moment dat (parafrazez): „Eu sunt acuzat acum pentru că am fost înfrânți. Doar învingătorii au dreptate și dețin adevărul. SUA, după ce a ucis în câteva minute milioane de japonezi, după Pearl Harbor, a pățit ceva? A fost acuzat cineva pentru asta? S-a constituit vreun tribunal internațional? Au fost condamnați?” Veche placa aceasta, nu? Ne-am obișnuit cu această normalitate.

            Apoi, un alt lucru, mai profund. L-aș numi, în spiritul lui Noica… „săracii învingători”. Göring se sinucide în temniță, cu câteva minute înainte de aplicarea sentinței de a fi ucis prin spânzurare. Șeful închisorii – american – aleargă disperat și lovește cadavrul lui Göring, strigând: „Nuuu, nu poți evada astfel!” Deci, Göring a învins! Sadismul eliberatorului american pare a fi identic cu sadismul oricărui nazist. I s-a luat plăcerea de a-l vedea pe Göring „pișându-se pe el în ștreang!”, cum se spune la un moment dat în film. Omenirea dorea acest spectacol. Avea nevoie de acea micțiune. I s-a luat această plăcere deosebită, răzbunătoare. „Nu mori când vrei tu, ci vreau să mori ucis de mine!”, ar suna de fapt înaltele vorbe ale învingătorului. Adică… ce-am avut și ce-am obținut?! Noi, românii, știam asta la nivelul macro, național, dar nu rostim deloc acest lucru. Am fost invadați de naziști, am suferit de foame, sărăcie, frig etc., iar apoi au venit „eliberatorii” ruși. După „eliberare”, altceva, acum sufeream de frig, sărăcie, foame etc.! Un singur lucru este în plus de precedenta asuprire: faptul că acum, după „eliberare”, trebuie să mulțumim pentru ea și să respectăm în vecii vecilor pe „eliberatori”, eventual să le dăm și haina de pe noi! Altfel, niște nerecunoscători ordinari…

            Ce ne mai înspăimântă? Kelley Douglas. Psihiatrul ajută enorm la câștigarea procesului în fața unui Göring care juca pe degete mințile tuturor. Asta pentru că Göring este de o inteligență care înspăimântă și ea. Dar Kelley te cutremură prin concluziile sale. Mulți așteptau cartea sa – publicată și apoi rasă de pe fața pământului, ca să nu dea prea mult de gândit – pentru că sperau a găsi în ea disecarea personalităților naziste, adică omenirea întreagă aștepta cu sufletul la gură să vadă marele secret al lor, al diabolicului absolut, încarnat în nazist. Dar… surpriză! Kelley, până la moarte – sinucis și el cu cianură, în stilul lui Göring, lucru care, din nou, înspăimântă și mai mult – a fost invitat de câteva ori în emisiuni televizate sau la radio, emisiuni în care bătea cu pumnul în masă spunând că (parafrazez): „naziștii au fost oameni absolut normali, ca mine și ca voi! America este plină de naziști mai noi sau mai vechi. Orice președinte poate să devină ca ei; oricine este capabil să facă atrocitățile acelea, dacă are mediul politic propice!” Americanii – și întreaga planetă, cu învingătorii în frunte – își astupau urechile la auzul acestor vorbe. „Trădătorule, ai putea să-ți vorbești țara mai frumos! Noi nu suntem așa! Nu ne compara cu naziștii, căci ne insulți!” Kelley a înțeles, a văzut profunzimile ființei umane. A plecat de la acele exemplare deosebite, care erau naziștii odioși, cu Göring în frunte, apoi, când le-a văzut umanitatea care se regăsea în orice alt om, s-a înspăimântat atât de tare încât s-a sinucis într-o zi. Suntem doar statistic și în mâna destinului pentru a nu deveni efectiv viitori Göring sau Himmler sau Hitler! Sau Stalin, Pol Pot…. Sau Putin, Trump, Kim… De ce nu?! Privim la noii dictatori ai lumii cu un nesaț dezgustător! Privim și nu facem nimic, exact ca germanii, francezii, portughezii, rușii, românii de pretutindeni. Lăsăm răul să crească și să radă de pe fața pământului nu 70 de milioane, ca data trecută, ci acum… miliarde! Nepăsarea ne doare! Ne apasă! Dar nu simțim nimic. Iar asta înspăimântă puternic. Îmi aduc aminte cum, în Arhipelagul Gulag, al lui Soljenițîn, acesta se întreabă la un moment dat ce a făcut ca el să devină victimă, și nu călău? Și își dă seama, cutremurat, că doar destinul, hazardul a făcut ca el să nu fie un torționar ordinar în loc de o victimă demnă de respectul oamenilor și al divinității. (Aduc aminte cele scrijelite pe un perete al unui lagăr – nu contează dacă nazist sau comunist – în care se spune: „ar trebui ca Dumnezeu însuși să îmi ceară să Îl iert pentru cele petrecute aici!” Asta pentru că atrocitățile secolului al XX-lea trebuie să îl cutremure până și pe Dumnezeu însuși, care se impunea a interveni; și nu a făcut-o!) Această permutare neutră între indivizi înspăimântă și mai mult. Cum adică, eu, oricare ai fi, care mă văd a fi o persoană morală, empatică, ce iubește frumosul, adevărul, binele, familia, națiunea și aproapele, chiar și animalele, aș putea brusc să devin un torționar care schingiuiește, ucide cu plăcere și adoră să privească la suferința celor din jur? Aș putea să fiu șefului unui lagăr în care bag în cuptoare cadavre și copii? Ar putea fi astfel și cel care pune în rafturi produsele la Lidl? Sau un cizmar din Oltenia? Sau un om rafinat, educat precum Göring? Sau un magnat, bogătaș precum ar fi Președintele guberniei SUA? Sau un rafinat kgb-ist ajuns președintele Rusiei? Oricine intră în atenția destinului războiului? Răspunsul lui Soljenițîn și al lui Kelley coincide: Da!

            După ce ieși din sala de cinema, te mai cuprinde o spaimă; aceea că povestea continuă și suntem la fel de neputincioși precum erau stră-bunicii și bunicii noștri. Și te întrebi serios, iar întrebarea face să te treacă fiori pe șira spinării. Iar răspunsul te blochează de-a dreptul: oare omenirea nu vorbește despre astea pentru că, fie e neputincioasă, fie… acceptă această situație de fapt, proliferând-o la infinit în politicile mondiale? Să nu putem fi capabili să blocăm deținerea puterii de către persoanele dezaxate, imorale, fără cultură minimă, fără valori înalte dovedite? Cum adică să faci dovada că nu ești pedofil sau fără cazier ca să devii profesor, sau avocat sau mai știu eu ce, dar ca să ajungi președintele guberniei SUA se poate fără să dai nici măcar un test psihologic? Cât de orbi să fim? Cât de neputincioși?

            Ne înspăimântă faptul că trăim între două rele imense: fie ciocanul comunist, adică al dictaturii, fie nicovala pasivă a unei ochlocrații (puterea gloatelor) blocată în birocrație, care își spune „democrație”. Orice decizie a UE cere un etaj de hârțoage, orice proiect al unei primării de la sat se împotmolește într-un aparat birocratic atât de greoi, încât se preferă a se renunța, pe bună dreptate, la punerea sa în aplicare. De cealaltă parte, un dictator ia decizii de capul lui și spune că „pentru mine nu contează Curtea Internațională!” sau „Statul sunt eu!” etc. Chiar nu se poate să existe decizie de pus în mâna cuiva fără ca acesta să nu fie un dictator? Avem de ales între Dictatură și Impersonalul Birocratic? Doar între acestea? Chiar nu se poate face o acțiune politică fără să nu fie sufocată de hârtii și birocrație nocivă? O simplă acțiune, de punere a unei găleți cu asfalt într-o groapă, trebuie să treacă prin luni de teste și evaluări, comisii și proiecte cât pentru un oraș, iar în final vine un Dorel care mai mult rău face decât bine? Care variantă e mai înspăimântătoare? De ce să alegem între acestea? Și doar între acestea? De ce să acceptăm să ne reprezinte politic doar nulități, oameni care habar nu au de nimic? Ne înjurăm între noi că nulitatea cu care țin eu este mai puțin nulă decât nulitatea cu care ții tu! De ce nu blocăm needucații de a face parte dintre cei care dețin puterea? Ce este această mascaradă?

            De la atâta spaimă ajungi să spui: du-te dracu, Omenire!

            Când unii oameni, sătui de atâtea războaie și presiuni ale unor state opresoare, sătui de semeni care sunt îndoctrinați cu birocrații inepte și ideologii neo-comuniste-capitaliste-pseudo-democratice, au ajuns să deteste specia din care fac parte, atunci nu este vina lor, ci este o vină ontologică. Să spui că trăim în epoca cea mai înaltă pe care a cunoscut-o omenirea, iar în această epocă avem de-a face cu o durere de a exista fără seamăn, cu crime globale, cu înșelătorii fără seamăn, care nu ajung să egaleze toată bruma de bine ce se face, atunci înseamnă că suntem o specie care nu își merită existența. Să te lauzi că faci parte din secolul al XXI-lea, cel în care vedem până în adâncurile Universului, dar în același timp ne dăm în cap în niște războaie inepte, asta arată clar că suntem într-o iluzie fără seamăn. Am intrat într-o epocă în care omul este non-uman, iar de aici apare o revoltă a unora care ajung să spună, îndreptățit: lua-te-ar naiba, omenire! Iar acest lucru te înspăimântă cel mai mult.