ortooxacell kiss2022.gif Flax

TABLETA de MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Ministerul Adevărului (II)

Acum, deoarece ne-am atins scopul principal în prima parte, vom trece la miezul problemei. Vorbeam despre o „rețea comunistă” care își are rădăcina în Rusia sovietică, apoi vorbeam despre victime și bestii și principala tehnică prin care a funcționat și funcționează în continuare comunismul, dar despre acest ultim aspect vom reveni ceva mai în detaliu puțin mai târziu.

Am vorbit despre „seducția” comunismului – valabilă într-o oarecare măsură și pentru nazism. Aceasta este, în opinia noastră, un prim moment esențial și cu tente personalizate în cazul comunismului. Într-o discuție pe care am avut-o acum ceva timp cu un filosof politic și istoric francez, acesta îmi expunea principalele argumente cu privire la deosebirea majoră dintre nazism și comunism. Nu revin asupra unor idei pe care deja le-am prezentat în mai multe ocazii cu privire la aceste deosebiri, care la nivelul imaginarului social se rezumă în general la tema „cine a suferit mai mult” sau „care are mai multe victime, nazismul sau comunismul?” Este vorba aici de o atitudine cantitativistă. În discuția cu francezul nostru s-a dezbătut problema calitativă – care este propriul, trăsătura esențială care le-ar deosebi pe cele două forme politice? Și cred că teza lui se susține destul de mult.

Aceasta s-ar enuța astfel: nazismul, din start, pornește de la doctrină care este în mod fundamental antiumană; adică valorile pe care le pune din capul locului conțin elemente care trimit la distrugere – distrugerea unei rase, selectarea indivizilor prin eliminarea celor care nu „convin” sistemului etc. Se impune o ierarhie umană – și considerăm că în acest fel se justifică, și numai astfel, opinia că nazismul este o manifestare politică de dreapta – iar această ierarhie stabilește ce anume trebuie eliminat și ce anume trebuie păstrat, apoi se trece direct la acțiune. Comunismul este cu mult mai „seducător”, deoarece face promisiuni înalte și nobile, adică vine cu speranța unei epoci de aur, în care omul este bun, perfect, nu mai are nevoie nici măcar de Stat pentru a fi coordonat. Vine cu ideea că le bon sauvage a lui Rousseau poate, în mod concret, să revină, abolind astfel „contractul social” care, prin natura lui, pervertește natura umană. Cum să nu fii atras de asemenea idei „pozitive”? Comunismul nu sperie în acest sens! Este normal să păcălească unele minți, care plutesc în norii acestor idei seducătoare chiar mulți ani de la instaurarea comunismului și în ciuda tuturor evidențelor oribile ale adevăratei sale naturi. Comunismul te poate seduce până la a te face să negi realitatea. Iar realitatea este cruntă! Amintiți-vă de personajele lui Virgil Gheorghiu, amintiți-vă de personajele reale ale vieții politice și sociale din România zilelor noastre. Iliescu, Adrian Păunescu, chiar și un Vișinescu sau alți membri ai aparatului instituțional de atunci sau de astăzi, încă au sau au murit cu inima împăcată, căci pentru aceștia fondul este bun, natura umană rebelă este doar cea care a pervertit „idealurile comuniste”, exact în spiritul a ceea ce se spunea, ca scuză pentru faptele care contraziceau ideile, în timpul anilor ’50-’80, când se vorbea despre „dușmani ai poporului”, despre „sabotori și întinători ai idealurilor partidului comunist”.

Considerăm că această teză este sustenabilă. Și nazismul promitea o „stare paradisiacă” după cucerirea totală a omenirii și după epurarea de elemente care subminează idelurile sale. Dar, în concluzie, axul celor două se sprijină pe ideea de tip al valorii și construcția acesteia care stă la baza doctrinei. Comunismul promite egalitatea, fraternitatea, tovărășia, umanitatea în forme politice care se grefează direct pe idei de natură teologică creștină. Comunismul este bun, în opinia adepților săi, deoarece este un fel de creștinism curățat de elemente transcendente. Este Omul Nou – ca sinonim și înlocuitor direct al lui Iisus Hristos – care poate fi adus în fața ochilor.

După această theoria care susține doctrina politică, se trece la acțiunea politică. Iar aici întâlnim două probleme care rămân deschise. Acestea ar fi: 1. Oare a fost din capul locului gândit comunismul ca fiind un sistem pervers, care să iluzioneze cât mai bine pentru a distruge cât mai mult? Inițiatorii săi, în principal Marx, Lenin, se foloseau de aceste idei seducătoare așa cum se folosește șarpele de abilitățile sale hipnotizoare pentru a-și atrage cât mai bine prada? Sau, 2. A avut intenții bune, declarate cu sinceritate, dar complet imposibil de pus vreodată în practică? Rușii par să adere la această ultimă variantă, cu amendamentul că mai trebuie încercate metode de aplicare. Dar, pentru moment, nu vom putea să trasăm o linie de răspuns clară la aceste probleme. Fiecare va înclina spre una sau spre cealaltă dintre variante, în funcție de apropierea subiectivă. Noi am fi tentați, de exemplu, să fim în direcția dată de prima variantă.

Comunismul ca acțiune politică. Conservarea puterii

             Un al doilea aspect care trebuie înțeles, pe lângă latura sa seducătoare care devine un fel de plan, obiectiv de construit și de atins de către partid, privește viziunea pe termen lung. Până la comunism, cel puțin de la Machiavelli încoace, scopul „principelui” era acela de a-și menține puterea. Iar acțiunea politică se deosebea prin tehnicile și metodele puse la lucru în vederea atingerii acestui ideal. În istoria politică probabil niciun sistem/doctrină/teorie nu s-a preocupat atât de mult de aspectul acesta al conservării puterii în timp. Încă de la Lenin, împreună cu fondatorii sovietelor, se vorbea despre conceptele care trebuie să ducă mai departe comunismul în momentul când acesta va ajunge, în mod natural, să decadă. Istoria o spune, toate formele politice, precum cele sociale și culturale, vor cădea într-o zi. Marx și Engels au învățat bine lecția de la Hegel, și au pus un accent deosebit pe ciclurile de transformare în timp a culturilor și civilizațiilor. Problema pare a se pune astfel în momentul incipient al comunismului: Oare nu putem anticipa și controla tot noi următoarea formă politică ce va succede comunismului? În felul acesta, Lenin propovăduia revoluția continuă – ca o formă politică a ideilor filosofice ale lui Heraclit și apoi Hegel – care făcea loc perestroikăi, adică a revoluției calme, controlate integral de liderii comuniști, care nu aduce o schimbare decât de formă, nu și de conținut. Ideologia leninistă credea cu tărie că poate schimba realitatea. Gorbaciov era convins că el continuă Revoluția de la 1917: „Perestroika era singura cale ce permitea trecerea de la bolșevism spre viitor.” (Alexandr Iakovlev, ideologul perestroikăi din anii ’80 – apud Thierry Wolton, p. 26). Sau… „Glasnostul (care înseamnă „acțiune de a face public”, tradus de cele mai multe ori cu „transparență” – deci de a schimba metoda bolșevică de acțiune politică) este un mijloc esențial de influențare a opiniei publice, la noi și în Occident” (Evgheni Primakov, membru KGB – Ibidem, p. 28). Este vorba despre o schimbare care să capete înfățișarea unei „deschideri democratice”. Sistemul nu trebuia să renunțe la bolșevism, ci doar trebuia performat.

Toată această idee de conservare a puterii avea nevoie, la început în Rusia, apoi exportată peste tot în lume, începând cu țările foste sovietice și comuniste, de o instituție care să vegheze la punerea în practică și supravegherea acestui proiect. Și așa s-a creat instituția care are grijă de securitatea statului. La ruși s-a numit Comitetul Securității Statului (CSS), apoi și-a schimbat denumirea în FSB – Serviciul Federal de Securitate, apoi devine vestitul NKVD, apoi se schimbă în KGB. De fapt, într-o ordine cronologică, ar fi vorba despre CEKA, GPU, NKVD etc. La noi, această instituție a fost denumită Securitate, iar apoi SRI – Serviciul Român de Informații, după care s-a spart în numeroase alte servicii, prea numeroase și prea active pentru a mai lăsa loc vreunei urme de îndoială că românul este cel mai observat individ de pe planetă. În scurt timp vom asista desigur la o nouă schimbare de denumire a SRI-ului.

Ca o paranteză, tehnica aceasta a schimbării denumirilor este iar una veche. Despre ea vorbește mai mult sau mai puțin direct și Anatoli Golîțîn în vestita sa carte – și aceasta rămânând de tradus în românește – New lies for old, care descrie în detaliu tehnicile manipulatorii ale aparatului de securitate bolșevic/comunist. Dar de unde provine această idee că schimbarea numelui înseamnă că se schimbă ceva? S-ar părea că, dacă am intra efectiv în teoria politică, originea ar fi… matematica. Poincaré este cel care spunea că „matematica este arta de a da același nume unor lucruri diferite” (Știință și metodă). Politica a devenit o știință, prin urmare trebuie și trebuia să urmeze un spirit matematic, cel puțin. Iar tehnica aceasta se bazează pe un fel de răsturnare a spuselor lui Poincaré – „politica este știința prin care se dau nume diferite acelorași lucruri”. CEKA, NKVD, KGB, SRI… toate desemnează o aceeași instituție a securității care are scopuri declarate, dar și scopuri mai puțin declarate. Paleta acestei „securități” este destul de mare, iar tehnicile și metodele puse în practică acoperă Statul dar și Partidul sau Doctrina politică. Golîțîn atrage atenția că după moartea lui Stalin, din ’53 încoace, KGB-ul are ca misiune „păcălirea Occidentului cu privire la o posibilă democratizare a sistemului comunist” (Ibidem, p. 15). Lucrul diferit – ca entitate matematică – este acum KGB-istul/Securistul stilat, care înlocuiește violența și crima, cu distrugerea sufletului și subjugarea minților prin îndoctrinare, folosindu-se de cât mai multe elemente seducătoare, făcând omul să adere și să acționeze singur într-o anumită direcție. Se creează liniorii, cum sunt denumiți astăzi, în România secolului XXI, membrii de partid care nu au prea multă minte, dar au mușchi – trebuie să li se dea o „linie”, o direcție, iar aceștia se reped precum animalele dresate să îndeplinească diferite sarcini. Ce faci prima oară când schimbi o denumire? Începi cu o mea culpa, arătând că anumite personaje au deturnat și pus monopol pe puterea instituției care a făcut greșeli, desigur, dar nu trebuie confundată instituția cu personajele perene care se perindă prin ea. Vă mai aduceți aminte de personajul nostru politic care acum câțiva ani se afla într-o dilemă destul de mare căci, ca politician, trebuia să voteze într-un fel anume, iar ca om simțea altminteri? Dacă judeci funcția instituțională, el se salvează ca om, dacă îl judeci ca om, vezi că nu are încotro să nu se supună rigorilor instituționale. Lumea valorilor se separă de cea a lucrurilor concrete! Greșeala recunoscută este ștearsă în politică! În politica românească și în cea rusească! După mea culpa, instituția ca atare, și de cele mai multe ori, la noi, împreună chiar cu aceleași personaje, merge mai departe ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Se șterge din mintea oamenilor asocierea răului cu entitatea care l-a generat printr-o simplă schimbare de denumire. Exact ca în marketing. Nu se vinde produsul X? Schimbă-i ambalajul și denumirea! Toate acestea au fost preluate din economie/marketing de către primii KGB-iști care au început reforma. Iar prima reformă privea aspectul economic. Au existat în KGB direcții specializate care studiau economia.

(va urma)

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media