TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Mica mea dorință murdară

    Toți oamenii au o umbră. Unii o au gri, alții au de-a dreptul o adevărată gaură neagră, complet devoratoare. La fel sunt și dorințele noastre. Uneori ne dorim să fim eroi, super-eroi, chiar sfinți, alteori avem și dorințe murdare. M-am edificat în privința acestui aspect zilele astea. Chiar mă întrebam…. oare ce dorință a răului să am și eu? Ce să îmi aleg? Să doresc să devin politician? Să îmi pupe mâna și alte părți anatomice tot felul de mărunți? Să abuzez de putere? Să devin un polițist care dă amenzi absurde sau să lovesc ce îmi pică în mână? Să mă fac torționar de criminali și pedofili? Pardon, asta e o dorință bună, nu una rea, murdară. Să mă fac un CEO, adică un manager șef sau vreun director tiran care să țipe aiurea la secretarele îngrozite? Ce? Ce? Am văzut o doamnă polițist care amenința cu amenda pe un „recalcitrant” în cărucior cu rotile. Îmi spune un vecin al doamnei polițist: „Doamna aceasta, împreună cu un întreg batalion de alți polițiști de pe aici, au fost acum câțiva ani căruțași. Din asta trăiau, adică făceau comisioane cu căruța, un pietriș, nisip, fân, d-astea. Acum s-au făcut polițiști. Nu poți să tragi apa la WC, că îți dă amendă! Stă pe scară cu noi, ce dracu!” Vă dați seama ce minunată dorință murdară a avut doamna cândva? Și și-a îndeplinit-o. O și văd, stând pe coceni, privind în zare și meditând la ce să facă în viață pentru a scăpa de mizeria asta de corvoadă… 

    Dar cu dorința mea cum rămâne? Ei, v-am spus doar. Am descoperit-o! Mi se pare de-a dreptul minunată! Adorabilă! Peste Stalin! Peste politicieni, polițiști, jandarmi, mafioți, cocalari… Nici măcar nu vreau BMW alb cu care să merg pe plajă direct și să mă înconjoare fetele extaziate! Îmi doresc să devin persoana de care să aibă mereu nevoie, dar o nevoie disperată, toți meseriașii din lumea asta! Prin meseriaș se înțelege, științific vorbind, acel om care poate să îți zugrăvească, să dea o tencuială, să pună un robinet, să tragă un cablu… d-astea! Adică un priceput într-ale unor lucruri specializate. Meseriașul ăsta care e greu de găsit, căci nu mai sunt de găsit, așa cum îmi spun toți. Zici că au dispărut precum omizile din Cretacic. Toți meseriașii adevărați cică ar fi plecat prin Anglia, Italia, Spania etc. Noi am rămas acasă doar cu loazele care își spun meseriași. Nu contează. Dorința mea îi privește pe toți! Adică îmi doresc ca acești meseriași să ajungă să depindă de mine într-un mod atât de necesar încât să le devină incompatibilă viața fără ajutorul pe care le-aș putea da eu. Să fiu, cu alte cuvinte, un fel de Dedeman-Le Roi Merlin-Brico la care să se raporteze toți meseriașii țării ăsteia. Cum adică, mai exact? Eu să fiu pentru ei… Makita sculelor și uneltelor; adică profesionistul care să le dea ceva mărunt, dar fără de care ei să fie nimic! Adică să vină zilnic la mine și să îmi ceară ceva. Să îi ajut cumva. Iar dorința mea murdară să se manifeste astfel: să le răspund la telefon cu „Mda! Ce vrei?” Iar meseriașul, amabil, să spună: „Bună ziua! Mă scuzați că vă deranjez, am numărul dumneavoastră de telefon de pe internet (sau de la cutare), aș avea nevoie din partea dumneavoastră de…” Iar eu să îi spun: „Nu pot, am comenzi multe! Mai sună-mă săptămâna viitoare, să văd dacă pot să vin să te rezolv”. Iar săptămâna viitoare, când meseriașul mă sună, să îi spun: „Bine, mă, hai că vin. Dă-mi un șer-locheișăn de unde stai, și vin mâine la 6 seara. E bine?” Iar el să îmi mulțumească din toată inima pentru asta și să mă aștepte de pe la 4 seara să vin. Iar eu să nu mă duc, căci uit, sau… pur și simplu nu am chef. Iar când m-oi duce, într-o zi, să evaluez nevoia lui, să îi arăt cât de greu este, chiar imposibil de realizat, dar că sunt om și vreau să îl ajut, de aceea am să îi fac o ofertă. Și să mă gândesc eu așa la un număr. Mare. Și să îi spun. „Păi, te costă 2530 de euro metru pătrat. Chiar îți fac o ofertă!” Ador să văd cum fața meseriașului se schimbă, să îi vină să îmi dea cu barosul în cap, dar să se abțină și să fie amabil, dar să i se vadă presiunea cu care își ține boilerul sufletului sub control. Când o să îmi spună că nu are bani și că prețul e cam exagerat, că el a dat doar pe materiale nici un sfert din cât îi cer eu, să zâmbesc liniștit și să spun: „Domne, dacă nu îți convine, ia pe altul. Oricum, la prețul ăsta nimeni nu mi-a replicat până acum. Are lumea bani! Are balta pește!” Să îl văd pe meseriaș că își frânge mâinile și că înjură în pernă sau în baie, dar să mă sune după două zile să spună că nu a găsit pe nimeni, și doar că pe mine mă vrea la lucrarea asta! Iar eu să spun: „Îmi pare rău, domne, dar nu știu dacă am timp. Dacă vrei să vin de luna viitoare, prețul e de 3200 euro acum.” Iar meseriașul să ajungă la mâna mea! Muha-ha! Nu e minunată această dorință murdară? E perfectă murdară! Cel mai mult îmi place partea aceea în care răspund la telefon cu voce dogită, scârbită, de om deranjat etc. În fine. Cam asta este. Noroc că sunt un profesoraș fără prea mari ambiții staliniste-CEO-iste-politicianiste-polițienești. Ce meseriaș să aibă atât de mare nevoie de mine, căci meseriașii sunt doar meseriași, ei nu pierd vremea cu d-alde d-ăștia?! De aia cam toți meseriașii care îmi trec prin șantier îmi spun mai devreme sau mai târziu, când află că eu nu am salariul de peste „suta de milioane”: „Ah, păi vedeți, domnule profesor, dacă v-a plăcut cartea….!” Și au dreptate, au dreptate! Eu rămân doar cu visul unei dorințe murdare, ei rămân cu…. restul concret!