Reiau o temă despre care am mai scris. Fabula albinelor este descrisă de Mandeville, în 1705, sub titlul The Grumbling Hive, or Knaves Turn’d Honest. Ideea acestui text extraordinar, care va influența mai târziu pe Adam Smith și întreaga știință economică de după acesta, plus Keynes, este aceea că suma viciilor, a egoismului, hoției, interesului personal face în mod paradoxal ca societatea să o ducă bine. De fapt, toate aceste rele pe care le vedem la mulți din societate, se traduc printr-un „avantaj al societății civile”. Pe cât sunteți mai avizi, lacomi, răi, pe atât de mult prosperitatea națiunii va crește și la fel și fericirea cetățenilor săi. Da, este contraintuitiv argumentul lui Mandeville. Contravine tuturor principiilor individuale pe care le-am învățat în școală. Totuși, acest om are dreptate. Argumentul său a provocat multă rumoare în epocă. Adam Smith, cum spuneam, a fost de-a dreptul fascinat de acest mecanism care face ca răul să producă bine la un alt nivel al societății. Astfel, stupul cel bun, alcătuit din indivizi care acționează din altruism, într-ajutorare reciprocă, respectă legile etc., se va dovedi în timp un stup care se auto-distruge. Vigurozitatea unui stup care are albine rele, vicioase, va face ca întreg stupul să prospere și să producă chiar un mai mare coeficient de fericire la nivel social. Nu trebuie să privim prea mult pentru a vedea dacă cele spuse de Mandeville se respectă sau se regăsesc în societate. Luați Anglia secolelor trecute. Sau alte țări… rele. Veți vedea că acestea, cu cât erau mai cuceritoare, cu cât erau mai agresive, mai pline de hoți, corupție etc., cu atât aceste țări s-au dezvoltat mai mult și au prosperat. Nicio națiune nu a prosperat plecând de la acțiuni pline de compasiune pentru aproape/vecini, respect absolut al legilor… Nu mai insist.
Amintesc de această teorie a lui Mandeville aici pentru că mă frământă, ca și pe dumneavoastră probabil, acest „de ce?” De ce stau lucrurile așa? De ce este valabil pentru individ un anumit grad de altruism, bunătate, calități morale, conduite impecabile, dar la alt nivel se dovedește că răul este cel care se oglindește la nivel macro în ceva bun? Cum este posibil ca bunătatea individuală să se dovedească păguboasă pentru individ, iar răutatea individuală să provoace o prosperitate generală? Ce fel de logică este aceasta? De ce stau așa lucrurile, căci efectiv acesta este un fapt…
Nu pot spune că am un răspuns la aceste întrebări care să mă satisfacă intelectual. În schimb, nu mă pot abține să nu repun aceste întrebări și să nu regândesc argumentul lui Mandeville. Răspunsurile pripite sau ne-îndelung pritocite nu fac decât să ne depărteze de esența acestor idei care sunt, efectiv, extrem de interesante. Nu încetez să mă minunez în fața acestui argument.
Singura pistă de cercetare pe care aș putea să văd sau să intuiesc că într-o zi îmi va oferi o lămurire pare a proveni din caracterul incomplet și multistratificat al omului. Mă reîntorc la fabula lui Mandeville și cred că esența răspunsurilor ar veni tocmai din analogia sau metafora pe care a ales-o, nu întâmplător, acest autor. Adică albinele. M-am ocupat și mă mai ocup încă cu albinăritul, amator fiind, încă din copilărie. Pot spune lejer că stau în preajma lor și că mă „ocup” cu ele de peste 40 de ani. Cea mai mare parte a acestui timp petrecut în preajma lor nu mi-a adus nicio satisfacție. Pentru mine, albinele au fost în cea mai mare parte a timpului un angajament într-o acțiune care nu-mi procura nicio plăcere. Era doar plăcerea tatălui meu, iar eu trebuia să-l însoțesc în această aventură. Eram târât într-o adevărată corvoadă. A trebuit ca tatăl meu să dispară ca eu să continui munca sa, iar între timp să devină nu chiar o pasiune, dar un oarecare respect îl arăt și îl acord lor. Toată această raportare la albine, din ultimii ani, a făcut ca într-o zi să văd în mod clar un lucru pe care cândva un stupar mi l-a spus (și între timp descoperind că avea dreptate și susținut de argumentele unor oameni de știință): „Albinele nu sunt indivizi! Stupul nu este o simplă sumă de indivizi!” Aceste vorbe chiar nu pot fi înțelese decât dacă stai în preajma albinelor și le studiezi până în ziua în care efectiv acest vorbe pot să capete un sens anume. Mandeville în mod sigur deținea cheia înțelesului acestor vorbe, căci de aceea s-a folosit de albină pentru a-și construi argumentul. Așadar, într-o zi am realizat, am înțeles pe deplin vorbele stuparului. Noi vedem „o albină”, dacă privim la o insectă ce se așază pe o plantă. Vedem „o sumă de indivizi”, așezați ierarhic într-o structură numită „stup”. Știm că există o matcă, trântori și albina – cea care înțeapă – ce este, de fapt, neutră din punct de vedere sexual și care îndeplinește tot felul de sarcini – doică, culegătoare, soldat, clăditoare etc. De fapt, toate aceste decupări nu sunt altceva decât extensii ale universului nostru. Ceea ce noi am numi o individualitate anume dacă luăm o albină ca subiect de cercetare, de fapt se dovedește a fi mai mult un organ sau o extensie a unui organ. O celulă nu este „o celulă” în organismul nostru decât dacă am gândi în același fel. Dar rațiunea sa de a fi și întreaga funcție a sa nu poate fi gândită decât în relație cu celelalte. Partea este întregul și întregul definește partea! Ar spune Noica asta… Așadar, un stup pe care îl deschidem să privim în el nu este altceva decât un unic organism pe care l-am deschis ca pe masa de operații. Dacă se reped la noi să ne înțepe sau să „ne pipăie” două sau trei albine, acestea nu sunt „două sau trei albine”, ci sunt niște tentacule ale organismului numit stup care are cunoștință de existența noastră și interacționează cu noi. Aceste moduri de a gândi ne șochează și ne sperie pe noi, ca oameni. Ne exprimăm și cultural această descoperire. De exemplu, Borg din Star Trek exprimă exact această supra-conștiință – care e gândită tot după metafora albinelor – ce transcende individul. Statul este un supra-organism uman care este perceput la nivel individual ca fiind opresiv sau bun, util sau inutil, aderând la el sau negându-l. Așadar, omul este un organism neterminat, sau, mai bine spus, un organism ciudat care nu s-a terminat, nu s-a identificat complet cu această conștiință de grup la care, în mod paradoxal, continuă să participe. Inconștient lucrurile merg bine, adică suntem absorbiți de ceva mai mare decât noi, supra-individual, căci ne comportăm social și ne simțim bine în „baia de mulțime”. Dar conștient ne expunem ca universuri în sine, autonome, care caută fericirea la nivelul acesta, individual, și contravine sau se opune tuturor fericirilor celorlalți uneori. Omul este un paradox și produce situații paradoxale în jur. Ceea ce este luat drept bine se dovedește a fi rău la un anumit nivel, iar ceea ce este respins ca rău se dovedește a fi bine la alt nivel. Ceea ce este sus este și jos, iar ceea ce este jos este și sus, spune principiul alchimic. Cine să rezolve acest paradox? Cum?
Facebook
WhatsApp
TikTok
